Când viața îți dă lămâi… spune m u l ț u m e s c!

 


Puține sunt lucrurile care să mă dea înapoi de la ce-mi pun în minte. Eh, dar ăsta nu-i musai un lucru lăudabil, așa cum au ținut morțiș să ne învețe toți când eram mici. Așa că azi, în plin cod roșu de caniculă, Anca dete ”ignore” prognozei de 41 grade la umbră și se trezi cu poalele dimineții în cap, hotărâtă să facă din mult așteptata ei zi de sâmbătă, o zi de dezmăț (a se citi răsfăț) în bucătărie. De aici, ar trebui, cred, să strecor cumva un disclaimer tip știri:  ”atenție, urmează imagini care vă pot afecta emoțional!”.

Ora 7 dimineața, deja 28 de grade. Un abur de vânt călduț, guguștiucii cântând încă singuri printre sunetele abrupte de lopeți scăpărând pe schele, ale muncitorilor care muncesc la reabilitarea blocului din vecini. Idilic urban, spulberat când și când de câte o înjurătură pătimașă. Bieții oameni, abia ajunși la muncă, deja sleiți de căldură și oboseala săptămânii, probabil s-ar cruci cu amândouă mâinile în fața unei nebune, care de bună-voie și nesilită de nimeni, taman ce-și lua avânt să intre la frământat pâine.

Frământă Anca pâine, cu spor și-un colț de cântecel agâțat de gânduri. Pune la crescut, era să zic la loc cald, dar!!, iar înjurături din public, și pornește spre a doua operațiune pe listă: aluatul pentru tarta cu piersici. Apoi plăcințelele mici, cu brânză, apoi crema tartei, apoi… și iar apoi. Una după alta, ore, zeci de șervețele aruncate ude-leoarcă, 30, 32, 36, 38 de grade în aer. Fără a le pune la socoteală pe cele de la 180 la 240 în care dansează cuptorul. Când scot capul pe fereastra larg deschisă mi se pare că afară e un fel de răcoare umbrită și palele fierbinți de vânt mi se par o briză fericită. Omul meu tot stă pe lângă mine să mă ajute, eu tot mă fofilez să fac singură, că, deh, încă n-am renunțat la ideea că totul trebuia să fie o surpriză boemă de weekend. Mă ajută cu tot ce poate, în timp ce luptă din greu cu nebuna să-i dea voie.

Pâinea e salvată cu chiu cu vai, cu toate că fac pâine de ani și ani, din orice, oricum, oriunde, dar azi am zis că musai e să urmez rețeta unui faimos brutar francez, nu mâinile și inima mea. Blatul tartei, și cred că tarte am făcut sute de când mă știu, cu aceeași infailibilă rețetă, se crapă la copt?!! Plăcințelele ies frumoase, dar mie tot  mi se par prea sărate, cu toate că brânza dintru început părea perfectă. Crema, deh, cine să se mai bucure de o biată cremă, mi se pare ridicol de normal să iasă, așa că ioc bucurie. Cedez și mă înfurii: cum tocmai mie, eu, de ce eu, azi, acum, sâmbăta, surpriza, timpul, cum?, și alte întrebări existențiale. Care escaladează de-a bușilea propriul lor Everest mititel, de paroxism, taman în clipa în care iau blatul de tartă din formă, să-l așez pe platou și mi se fărâmițează pur și simplu în palme, în timp ce omul meu încercând să mă înveselească vrea să-mi arate ceva cu niște farfurii și împrăștie pe jos întreg suportul de tacâmuri. Plin. Iar ele abia spălate.

love endures

Stop! Și îzbucnim amândoi în râs. Bucătăria e plină de vase, pisică ne miaună mic, mângâindu-se de picioarele noastre, ușurată că ne recunoaște din nou, apa curge cuminte peste maldărul de piersici din chiuvetă, primele 40 de grade probabil tocmai au trecut zâmbind pe lângă noi, când am stins plita, așa că totul pare din nou posibil. Ne uităm la continentele despărțite de tartă, par niște biscuiți inventați de Picasso, gustăm, e bun, sigur că e bun! Le aruncăm sau… Bucățelele de tartă ajung rupte și mai mici, în căușul unor ramekin-uri pe care le iubesc, învelite în crema mătăsoasă de vanilie, cu acoperământ desăvârșit din piersicile reinventate, din proaspete, în sferturi blând caramelizate cu zahăr brun și o umbră de coniac. Arată senzațional și miros dumnezeiește.

E sâmbătă. Prânz. 40 și, cine le mai numără, grade. Mâncăm cuminței din pâinea noastră caldă, cu unt proaspăt, gustăm o piersică răsfățată, totul e bun, chiar dacă departe de orice standarde Michelin. Acu’, nu-i vina noastră că ăștia n-au fost în stare să facă niște standarde care să cuprindă bunătățile pe care le poți născoci odată ce realizezi că nu mai ai nimic de pierdut.

Povestea de azi nu-i despre mâncare, e despre AZI.

De câte ori ar vrut să faci totul perfect și totul tău s-a făcut praf? Asta pentru că tu erai deja perfect, dar ai uitat asta din clipa în care ți-ai îngrădit încrederea cu teama de a nu greși. Când a greși e natural,  necesar, vital, e inepuizabil binefăcător pentru viitorul tău.

Pâinea mea de azi mi-a adus aminte că tot ce am greșit vreodată urmându-mi inima mi-a devenit lecție, pe când tot ce am greșit urmând cuminte orice fel de sfat străin mie, a rămas să-mi fie doar dezamăgire. Viața e prea scurtă pentru reguli, chiar dacă regulile sunt ale tale!

Tarta mea de azi m-a învățat că oricând crezi că ești prea bun în ce faci, viața îți va aduce aminte că mai important decât să câștigi, e să te joci. Și se va juca ea prima. Cu așteptările tale. Până ai să pricepi că ar fi mai bine să le arunci la gunoi. Și să te întrebi dacă nu cumva, tocmai primind ce ai cerut tu, nu ești cumva atât de departe de bogății la care nici nu știai că poți visa.

Fără așteptări orice realitate devine o sursă de bucurie, de nou, de nesperat, de  t i n e r e ț e inimii! O să-ți mulțumească în fiecare zi.

Omul meu azi… Omul meu azi m-a strâns în brațe în fața unui cuptor încins, în cea mai fierbinte zi a anului. Când v-o mai spune cineva că reacția chimică firească în fața unui stress extrem e ”fugi sau luptă”, spuneți-i că mai e una: r â z i! Fără cusur. Pentru că iubirea e starea în care toți devenim învingători. Fără să fi fost nevoie de vreo luptă.

Nu te strădui să reușești singur, lasă-te ajutat, chiar dacă nu știi să ceri, lasă-te iubit, chiar dacă sunt clipe în care nu mai vezi niciun motiv pentru care să fii iubit. Nu toate zilele sunt senine, nu mereu vom reuși să rămânem frumoși, uneori vei scăpa în mâncare sare în loc de zahăr, sau nu vei avea timp să gătești cu zilele, uneori pur și simplu nu va fi ziua ta cea mai bună. Dar fă tot ce poți ca lângă tine să ai un om care îți spune că pâinea ta e minunată, când tu te gândisei deja că e singura pâine pe care n-ai reușit-o în ani! Și dacă îl ai, nu-l lua de bun, spune-i că el e EL, rămâi acolo și atunci când pâinea lui nu va fi cea mai albă, spune-i că are gustul mâinilor lui și doar asta îți astâmpără foamea de Acasă! Spune-i că ”împreună” al vostru face cel puțin o planetă să se învârtă. A voastră. Și asta e tot ce contează.

Restul e simplu. Nu disperi, mai cazi, te ridici, te mai odihnești, lași jos, te adaptezi, râzi, inventezi, schimbi, preschimbi, primești, accepți, dăruiești, faci și prefaci. Când tu, când el, mereu voi. Nici cea mai frumoasă aripă nu poate zbura fără perechea ei.

Și cel mai important, ori de câte ori va fi să fie, înainte și în loc să bombăni că nu de limonadă aveai tu acum nevoie, când viața îți dă lămâi… spune  m u l ț u m e s c!

Și ea îți va răspunde simplu: te iubesc.

 

Credit foto: Pinterest


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *