De la tine am primit Iubire, nu putere

Azi ar fi fost ziua ta…

Buna mea, înger.

Omul în care și-au găsit îmbrățișare toate lacrimile copilăriei mele.

Știi, câteodată, chiar și acum, când nimeni nu mă mai știe copil, atunci când nu mai pot ține nicio durere, frică sau rană pe umeri, tot vocea ta o aud cântându-mi de vindecare și tot lângă tine mă strâng, mică, până prind iar senin. Iar tu ești mereu acolo. Aici. Nu mi-ai spus niciodată – fii tare!, așa cum te îndeamnă mereu cei care cred că te iubesc. Oricine te împunge să te ridici, fără odihnă, o face pentru că știe că nu te va putea purta pe brațe dacă vei cădea.

Doar ție nu ți-a fost niciodată frică de nicio slăbiciune, de niciun suspin, de nicio greșeală. M-ai vrut blândă, nu călită. Fericită, nu victorioasă, căci în afara fericirii, nicio altă victorie nu rămâne a ta.

Tu m-ai ascultat pe mine, strigăt, șoaptă, zâmbet sau lacrimă. De la tine am primit iubire, nu putere. Și din iubirea ta am învățat cum de erai cel mai puternic om din lume. Singurul în care am găsit mereu adăpost de toate iernile pe care ți le pot pricinui oamenii.

Cel mai curat alb sufletului meu rămâne varul proaspăt îmbrățișat pe trunchiul salcâmilor de lângă fântâna ta.
Cel mai deplin verde, florile de busuioc, rânzând în fereștile tale luminoase.
Cel mai deplin acasă, fruntea descrețită de sărutul așternuturilor de pânză înmiresmată, țesută de mâinile tale.

Mâinile tale, acum aripi de os alb, dezvelit pământului. Buna mea. Dumnezeul copilăriei mele. Al inimii mele, oricât de bătrână mi-ar îngădui-o viața să crească.

Azi mi-e așa dor încât soarele încă n-a răzbit încă de nori și înăuntrul gândurilor îmi plouă fără încetare tristețea atâtor dăți în care erai încă aici și n-am găsit vreme să vin la tine, să te văd, să fim. Împreună. Toate dățile în care am vorbit doar cât de-o îmbrățișare, la telefon și în loc să mă fi pornit spre tine atunci, în clipa aceea, mi-a fost mai ușor să te cred spunându-mi să-mi rânduiesc întâi treburile, că-s mai importante, că tu mă aștepți cuminte, când a fi să fie.

Cel mai lesne îi iubim pe cei care se sacrifică pentru noi. Doar că abia după ce-i pierdem realizăm că nu le-am spus-o cât de des ar fi trebuit.

Toate zilele în care am crezut, necugetat, că timp mai avem. Și așa credem întotdeauna, despre tot.

Până când timp e tot ce mai avem. Timp singuri.
Să nu las pentru mâine, nerostit și nefăptuit niciun ”mi-e dor”, niciun ”teiubesc”, niciun ”mulțumesc”, niciun ”iartă-mă”! Pentru că mai greu decât să le aduni la vremea lor, nu e decât să le rostești singur în fața unei fotografii, sau a unei camere goale.

De-aș putea, Doamne! Atât. Aici, azi, în singurul Rai în care ne putem trăi minunile.

Sursa foto: Pinterest