Femeile nu pot stăpâni

Femeile nu pot stăpâni! Pământul sau oamenii – popoare sau doar un singur suflet. La naiba, nu ne putem stăpâni nici măcar emoțiile, durerile, gândurile, lacrimile, bucuria, depresiile, izbucnirile de fericire! Pentru că femeia nu e despre ”a stăpâni”. Femeia e despre a iubi, iubire, mamă, dezlegare, acceptare, jertfă, grijă, nesomn, dăruire, renunțare, libertate. Rosturi întotdeauna mai prețuite decât stăpânirea. Sau așa ar trebui să fie.
Femeile ar putea urni lumea din loc, în orice direcție și-ar pune în minte, dar nu sunt unite!, mi-a spus deunăzi omul meu.
Am înghițit în sec și am încuviințat amar din cap. Pesemne cele măcar două mii de ani (pe alocuri încă în desfășurare) de abuzuri, misoginism crunt, exploatare, chin, lipsă de drepturi și voce, totuși nu sunt suficiente pentru ca gintea femeiască să pună umăr la umăr, fără cârtire, priviri piezișe și judecăți strâmbe, și să-și revendice până la capăt locul care li se cuvine.
Nu mai târziu de acum o sută-două de ani eram considerate incapabile de inteligență reală sau organic isterice, fiind posesoare de uter, fără drept la proprietate, la a avea o meserie, la a ne întreține singure, sau la a alege în privința vreunui lucru în propria viață. Nu mai târziu de acum câteva zeci de ani, primele universități care acceptau femei o făceau considerând educația exclusiv un atu cu care ne puteam complimenta în societate bărbatul care ne însoțea, fără a atenta însă în vreun fel la virtuțile academice, care, desigur, îi rămâneau rezervate.
Atâta amar de vreme, femeia a fost animal de povară, jucărie a poftelor, proprietate cu acte în regulă, orice, doar om, nu. N-au tratat-o așa niște dușmani extratereștri, ci chiar copiii ei. Pentru că, nu vă mințiti singure, orice om, bun sau nebun are și el o mamă. Iar ce a sădit ea, educație și simțire, merge pretutindeni cu el, în lume. Și orice rău pe care îl săvârșește un bărbat unei femei, mamei lui îl săvârșește.
Am învățat încet-încet de la toți cei care ne-au rănit, cum să lăsăm și noi în urmă aceleași răni altora, și am numit asta tărie, călită în multe lacrimi; ne-am ridicat din temnițe de prejudecăți greu de imaginat și am răzbit, una câte una, până azi, câte un strop mai libere. Independente. Dar încă nu deplin conștiente.

Am luptat să fim văzute, auzite, ascultate, respectate. Am și pierdut, pierdem încă în fiecare zi în care încă una dintre noi alege ușurința și confortul banilor lui (amant, soț, protector), în locul meritelor și libertății câștigate prin puterile ei. Dar cel mai mult pierdem de fiecare dată când credem că pentru a câștiga avem nevoie de aceelași arme care le sunt bărbaților atât de la îndemână – agresivitate, intoleranță, competiție, mână de fier, rigiditate – toate, tăișuri aspre în care ne-am tăiat mai întâi noi carnea sufletului. Și nu facem decât să renunțăm la bogăția care suntem, pentru un înveliș strâmt și sterp.
Am luptat să fim egale bărbaților, dar, iubitelor, ei au de luptat pentru a (re)deveni egalii noștri. În respect, în dăruire, în iertare unor multe sute de ani de nedreptăți pentru care nimeni încă nu și-a cerut iertare.

Și nu, nu vom fi egali. Pentru că nu suntem la fel! Rostul stâncii nu e să fie râu. Nici invers. Ar fi o risipă. Și natura nu greșește și nu face risipă. Suntem perfecți așa cum suntem zămisliți și desăvârșiți doar împreună.

Cel mai puternic bărbat ar putea câștiga războaie, inventa științe și legi, descoperi lumi noi și reclădi pe cele vechi oricât de sfărâmate.
Însă cea mai firavă dintre femei tot ar putea face oricând mai mult decât toate astea la un loc.

Ar putea naște Viață. Răsăritul zilei de mâine. Ar hrăni dintr-un blid o familie întreagă, fără să bănuiască nimeni că-i e greu, ar vindeca dintr-o singură mângâiere orice durere, fără să știe nimeni că a plătit cu sângele ei, ar învinge orice întuneric, doar să-și vadă oamenii dragi fericiți, ar trece prin iad cu tălpile goale, fără să privească înapoi, dacă de asta ar fi nevoie pentru ca puii ei să răzbească în lumină.
Cea mai răzbătătoare forță din Univers, în cel mai fragil trup.
Cea mai iscusită minte, mereu în slujba inimii.
Cea mai haotică desfășurare de puteri, în cea mai deplină împăcare cu dăruirea de sine.

Nu vă lăsați înșelați de moliciunea luminii făpturii de lângă voi! Dacă vă așteptați să vă învingă, o va face, dar dacă nu luptă căutați, veți câștiga totul.
Femeile pot stăpâni! Orice. Dar n-o fac aproape niciodată.
Așa cum niciodată aripile nu încap vreunei armuri.

Foto credit : Stanislav Odyagailo