Hai, lepădați-vă de sărăcia îndoielii!

Iau o pauza cât să respir o fărâmă de soare pentru ochii mei cam munciți zilele astea. Deschid fereastra și mă odihnesc cuminte, privind strada goală, în cântec de păsări dezghețate. Din scară iese în fugă un puști de-o șchioapă și se repede glonț la una din mașinile din parcare. Cam prăfuită, cu toate zăpezile ninse și trecute peste ea, la mila iernii. Copilul încetinește apropiindu-se și începe să mângâie mărunțel un colț de parbriz. E singurul petec curat pe toată mașina. Îl aud șoptind ceva, dar nu pot desluși cuvintele. Când, din spatele lui îi vine aproape o femeie care începe să-l mângâie pe creștet.

”Mama, când vine tata?”, întreabă puștiul fără să ridice privirea de jos.

Femeia nu răspunde, îl strânge doar mai aproape de inima ei și-l sărută apăsat peste toate hainele înfrigurate.

”Bine, mama, mergem la școală, hai! Te aștept, tata!”, lasă el vorbă cumva mașinii, cu o ultimă atingere, de rămas bun.

Dacă pervazul ferestrei mele ar mai fi avut zăpadă, în ea ar fi rămas să se odihnească, primite, lacrimile mele. Îi privesc cum se îndepărtează, cu pași mici, egali de tristețe. Trec pe lângă un teren mic de joacă, dar nu par să-l vadă vreunul, își țin doar mâinile împreună, strâns și merg. Mai departe.

Mi-e frig de gândul cel mai rău și-l alung. Nu vreau să cred că tatăl pruncului ăsta a plecat fără întoarcere. Dumnezeu e și el Tată, n-ar face asta nici unui copil.

Mă gândesc că omul e poate dus la muncă prin străini și iar mă îneacă a neputință lacrima că trăim într-o lume (sau țară, habar n-am) în care banul alege înaintea iubirii și înfulecă lacom vieți întregi. Oameni buni, de ne-am trezi din sărăcia vrutului. Niciun prunc nu-și va aminti vreodată dacă a avut hăinuțe noi sau cea mai bună școală, dar de uitat nu va învăța să uite niciodată de câte ori i-au lipsit îmbrățișările părintelui lui. E greu, știu, știm. Dar e mereu mai ușor împreună.

Mă gândesc că poate părinții lui sunt despărțiți și-mi plec fruntea, din nou copilă, pentru că știu mai bine decât aș vrea, golul ăsta. Iubirea oamenilor mari se poate sfârși, a părinților însă n-ar trebui avea leac. Știu, are. Îi găsim noi, trufindu-ne că merităm mereu ceva mai bun, uitând ce privilegiu ar fi să îmbătrânim împreună, în loc să ne mințim că am rămâne tineri, tot schimbând oglinda în care ne privim noua alegere. Oriunde ți-ar fremăta vintrele, nu uita, inima îți e așezată mai sus pentru un motiv. Ei nu-i poți întoarce spatele. Într-o zi o să-i dai socoteală pentru toată neiubirea.

Mă opresc, închid ochii și-mi adun înapoi acasă toate gândurile care încă aleargă în jurul pruncului și mamei lui.

Nu-i cunosc și poate n-am să-i mai văd vreodată, dar am să privesc de acum în fiecare zi mașina lor, așteptând să nu mai văd locul acela-altar mângâiat, curat de praf.

Bunului mă rog doar să… știe El. N-am eu nimic a-i spune ce n-ar fi deja rânduit.

Iar nouă… oameni buni, cât suntem, cât sunteți vii, vă spun doar – hai, lepădați-vă de sărăcia îndoielii! Fericirea e Acasă. E acasă la voi, acum, în clipa asta, oricare ar fi locul pe care vi-l știți acasă. O să vă aștepte cât de mult poate, dar nu poate trăi la infinit dacă n-o veți hrăni. Un blid de mulțumire, un căuș de iubire limpede.

Din ce-i veți aduce ei, hrană, oricât de puțină, vă va îndestula tot pe voi.

Foto credit : Benoit Courti