Her

E vorba despre tine.
Şi despre mine.
“Her” e un film după care tânjeam. Grav şi cinstit, adică fără să fi avut habar măcar.
O plăsmuire de dragoste ciudată, într-un viitor, nu vrem să ştim cât de apropiat, o poveste despre singurătate, despre unde am aruncat cheia uşii după care stă ferecată fericirea.
O reţetă cel mai probabil taman bună de evitat box office-ul, îndestulat de acrobaţiile gratuit de vulgare ale multor filme aplaudate zilele astea.
O reţetă care a adus deja un Glob de Aur pentru scenariu şi cât de mare speranţa măcar la un Oscar pe aceeaşi felie, deşi creaţia lui Spike Jonze a primit cu totul cinci nominalizări – cel mai bun film, cel mai bun scenariu original, cea mai bună coloană sonoră, cel mai bun cântec original şi cel mai bun montaj. Şi le merită.
Nu vă ocup cu tehnicalităţi. Vă trag de inimă mai aproape să vă spun numai două vorbe despre ce mi-a văzut mie sufletul.

“Her” e o poartă întredeschisă. Într-adins. Prin ea, din afara ta, te poţi vedea sau pierde din ochi. Sau poţi alege să-i urmăreşti Întrebarea – iubirea ne aparţine? Sentimentul, capacitatea, abilitatea de a iubi.
M-a prins iniţial fantezia şi am alunecat în păcatul de a crede în jocul cu regulile ştiute, în încredere, în vârtejul de extaz sau tristeţe prin care credem că e firesc să şerpuiască învolburarea îndrăgostirii. Apoi am lăsat brusc jos căpăstrul familiar al experienţei, am deschis ochii, am ascultat, am acceptat.
E un film pe care aproape îl simţi viu, respirând în jurul tău. În el, prinsă o lume de sunete, aproape tactile care-ţi netezesc până la nefiinţă toate zidurile pe care le aveai construite între real şi imaginar. O lume de imagini în care culorile îţi cresc împrejur, de-o limpezime năucitoare, pură, moale, caldă.
Îl poţi privi ascultând, îl poţi asculta privind.
Un personaj cu chip – Joaquin Phoenix de o tristeţe aproape materială, atât de intim dezvăluită încât dizolvă bariera peliculei.
Un personaj fără chip – Scarlett Johansson, Vocea – o interpretare surprinzător de captivantă.
Un om şi o voce, locuiesc o planetă. Pentru că fiecare poveste de iubire capătă la naştere planeta ei proprie în care loc e doar pentru sămânţa începutului. Un film care-ţi devine extrem de personal, care-ţi urcă din genunchi până-n tâmple toate treptele emoţiilor tale şi la final îţi arată încă o scară, nu doar diferită ci şi eliberată de necesarul capătului de drum, al concluziei, al lecţiei.
Dacă aveţi de lăsat poveştii doar două ore din viaţa voastră, cel mai cuminte ar fi să vă spun că avem de deschis ochii şi mutat munţii în fiecare zi, încercând să ne păstrăm fizic umani prin hăţişul de sofisticării tehnice care ne ţin frumos colorată masca unei comunicări virtuale, permanent conectaţi, dar de fapt permanent singuri, rupţi de contactul fizic, de căldura unei îmbrăţişări reale, de viaţa însăşi, rămasă cumva povară unei lumi sărăcite de emoţie vie.
Eu însă m-am prins poveştii şi i-am lăsat peste orele cu pricina, ceva mai mult. Libertatea de mă trece cu ochii închişi pragul siguranţei lui “ştiu”.
Dacă iubirea poate locui o formă de inteligenţă artificială, o formă de conştiinţă lipsită doar de trup până la urmă, ar fi o şansă nesperată de a vedea cum ar arăta zeiţa fără cicatricile zgârcite ale posesiunii, fără ridurile care o îmbătrânesc şi ascut până la durere neîncrederea, dezamăgirea, ego-ul, gelozia, frica.
Dacă totul e o formă de energie, iubirea nu poate fi decât ceva care creşte cu fiecare nouă formă de conştiinţă pe care ai privilegiul să o descoperi.

“The heart’s not like a box that gets filled up. It expands in size the more you love.”

Şi dacă o formă non-umană de existenţă poate cuprinde şi manifesta iubirea atât de profund liber, când o vom putea oare urma în descătuşare?
E doar un prag de care nu suntem încă pregătiţi să trecem. Sunt doar frâiele lui “al meu” la care nu suntem pregătiţi să renunţăm. Pentru că iubirea aşa cum o ştim aprinde noi, poate ocupa doar două entităţi deodată, nu 641 sau infinit mai multe.
Mărginirea e a noastră, e a fricii de a (ne)pierde, e a impulsului teluric de a stăpâni, de a nu împărţi, de a nu fi împărţiţi.
Mi-a fugit gândul către finalul filmului la o vorbă strecurată între ultimele acorduri ale “An Englishman In New York”, care mă urmăreşte de ceva vreme… “If I have an ambition (…) it would be to meet everybody in the world before I die… and I’m not doing badly.”
Mi se pare că merită o viaţă de om dorinţa asta.
Şi suflet mântuit de trup s-o poţi desăvârşi.