”Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac…”

Știu că lumea deja o cam zburdă pe străzi, du-te vino fără ifose, cu sau fără treabă anume, dar eu și omul meu o ținem tot p-aia cu protecția celor mai vulnerabili ca noi și ieșim din casă tot o dată pe săptămână maxim, dacă se poate doar unul dintre noi.

Mască, mănuși, declarație, the works.

La al doilea de punct de rezolvat de pe listă dau de o coadă de 20 persoane la o casierie Digi. Oameni ciupind la fiecare pas câte un pic din distanța între ei, tot să mai intre cu tine în vorbă. Coada merge repede, o pereche trecută de prima tinerețe, intră în față, mințind că au nevoie să vorbească la consilier clientelă, dar de fapt, țuști, la casierie.

Ies, se scuză fără convingere, cei din față le bat obrazul. Pleacă.

Nici 3 minute mai târziu, de nicăieri apare un tânăr țigan (nu, n-am să cer scuze pentru termen, nu în contextul ăsta), pus pe harță, cu banii deja în mână. Fentează, fără metafore, primele două persoane din fruntea cozii, intră în magazin și se pitește după un panou, apoi, cum se eliberează casieria, glonț acolo! După el intră cele două doamne din față protestând. Angajații Digi nu schițează nici un gest, încasează banii impasibili. Afară, lumea la capătul nervilor, unii muți de furie, printre care și eu, alții protestând. În van, cu toții. Omul iese la fel de furișat cum intrase, în vociferările tuturor, iar doamna din fața mea îi strigă – să-ți fie rușine, tinere! Câtă nesimțire!

El mai face trei pași grăbiți apoi decide că nu-l rabdă și se întoarce repezit. Înjură spurcat și scuipă înspre ea. N-o nimerește, dar noi toți, o coadă de oameni, majoritatea cu păr alb în cap, facem instinctiv un pas înapoi. Prizonieri în cușca propriului bun simț.

Ultima oprire – Lidl.

Magazin full. Full d-ăl bun, de sâmbătă ora 17. E marți, ora 11.

Iau repede tot ce am nevoie, cu lista în mână, fără bâjbâieli, ochesc o casă mai goală și mă așez. În spatele meu apare un tânăr pensionar și mă împinge cu coșul. Mă întorc, mă uit la el, mă uit la linia de distanță de pe jos, iar la el, nimic. Prea subtil.

Continui să pun produsele pe bandă, cât de repede pot, el continuă să se împingă. Îi fac observație, omul pune capul în piept și mă împinge și mai evident. Din spatele lui scoate capul un alt confrate de vârstă și-mi strigă – hai, cucoană, ce ți-e frică așa și de umbra matale? Ai mască, iete, ești pricopsită, ai și mănuși, ce mai vrei? Și noi avem măști, hai, lasă-ne!

Ridic abia atunci privirea din ale mele și mă uit spre sirul de oameni din spatele meu – da, au măști. Absolut toți SUB nas.

Privirea îmi alunecă abia atunci și în jur – tot magazinul e la fel. Cozi înghesuite, om în om, priviri dușmănoase și măștile sub nas, cu două-trei excepții.

Îmi înghit deznădejdea, plătesc, încarc la loc coșul și plec. Mergând spre casă, mi-am lepădat furia cu lacrimi și m-a îngenuncheat gândul că în oricare din situațiile prin care am trecut eu azi, în cloaca asta de nesimțire, nepăsare și răutate, ar fi putut nimeri unul dintre oamenii care au pierdut deja pe cineva apropiat din cauza virusului ăsta nenorocit.

Sau un medic, sau o soră medicală, sau, mai zdrobitor, un copil sau un părinte al vreunuia din oamenii-personal medical care au murit deja, luptând zi și noapte pentru viețile pacienților lor, în spital, în gărzi interminabile, în condiții de risc maxim, fără echipamente, protecție, recunoștință, blândețe.

Medicii aceia pe care i-am văzut spălând și uscându-și măștile pe calorifer, în timp ce alții le poartă în bătaie de joc sub nas. Surorile medicale cu fața și mâinile tăiate de răni din cauza măștilor și mâinile jupuite de dezinfectanți.

Mi s-a făcut rușine.

Rușine cumplită. Că n-am putut face nimic mai mult decât să tac în cele din urmă și să fug acasă, protejându-i astfel măcar pe ai mei.

Ne spunem zi de zi că totul va fi bine, ne punem unul altuia pe perete gânduri bune și curcubeie. Aici pe facebook. Afară, linia dintre ”avem grijă unii de alții” și ”fiecare pentru el” e mai subțire ca lama unui brici. Și sfârtecă la fel.

Uneori, fără să știi, poate chiar pe cel care ți-ar fi putut salva viața.

Pe drum spre casă, din spatele meu, mă ajunge o femeie căreia masca nu-i poate ascunde frumusețea, doar oboseala. Merge câțiva pași în rând cu mine, dar păstrând distanța și îmi spune cu cea mai blândă voce – nu vă mai necăjiți, doamnă! Sunteți tânără, e păcat de sănătatea dv.. V-aș fi luat apărarea în magazin, dar sunt nedormită de două zile, în gardă și diseară intru iar. Ăștia sunt oamenii.

Vreau s-o îmbrățișez, dar n-o pot împovăra și cu lacrimile mele. Îi mulțumesc din ochi.
Privirea ei, e privirea Lui. Albastru-zâmbet, în timp ce ochii ei șoptesc – iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!

2020 de ani mai târziu și noi tot nu ne merităm îngerii.