Împreunătate
Și ți-e bine azi… După greu și aspru, azi cumva găsești o cale să-ți dăruiești nu doar un strop de timp, ci o cană întreagă și plină. Vorbești, povestești, cureți, tai, mângâi și vindeci. Tu și omul tău. Lumea întreagă adică. Și apoi, de nicăieri, dintre amintiri răsfirate pe podeaua de lemn alb a inimii tale, răsar câteva dintre clipele care ți-au ținut o viață loc de teiubesc.
Apoi chipul ei. Luminat și mai tare de trecerea timpului. Chipul singurului om lângă care ai fost copil. Și vei rămâne întotdeauna. Bunica. De ceva vreme învelită în aripi, de-a dreapta cerului. O vezi și știi că n-a fost plecată nici măcar o clipă. Ai vrea să-i spui… Dar ea știe. În tine viețuiesc și crâmpeie din carnea și inima ei. Și plângi pentru că ai vrea să-i fi putut spune că acum ești mare, să nu mai aibă grija ta, dar nu poți pentru că ai nevoie de ea. Încă. Și ea știe iar. Zâmbește și îți mângâie ușor spatele scuturat de sughițurile mici de plâns. Să-ți amintească să-l îndrepți, să-ți trezească locul din care ai crescute aripile. Fără cuvinte. Fără întrebări. Doar Iubire. Oamenii care nasc alți oameni știu că nu-și vor mai aparține niciodată pe de-a întregul. Ci unii altora. Precum în Cer așa și pe Pământ.
Prima oară când l-am întrebat, hăt, de multișor, pe bunicul cum a cunoscut-o el pe buna, era tot așa un pârg de iulie. M-a privit cu un singurul zâmbet pe care încă nu i-l văzusem și și-a potrivit bucuria cu albastrul cerului, în depărtare.
Ehee, era un început de toamnă caldă, a pornit el povestea, cu verdele ochilor îmbunat de drag, când mi-a apărut în drum bunică-ta, tăind în goană, câmpul de vie coaptă. O nălucă, în rochița aia albastră cu buline albe, mici ca degetarul. Semeață, unduind ca vântul, călare pe Fulga, iapa ei, cea mai iubită, a albă și zănatecă, de nimeni n-o putea înșeua măcar. Ca și pe ea adică, mustăcise el crezând că n-o să-l aud. Era plăpândă ca un fir de floare, cu ochii ăia iscoditori, ca miezul de alună tare. Dumnezeu știe cum strunea ea namila ceea de cal, fără pic de frică. Știa oacheșa cine sunt, știa că ai mei ne plănuiseră împreună, dar atunci, în miezul ăl’ de vară, dădeam prima oară ochii unul cu altul. Eu credeam că iubesc pe alta, dar văzând-o am știut că ea a fi să fie Ioana mea. Când e să fie, Sfântu’ Petru însuși să-ți dea cheile Raiului să intri și tu tot afară, în ploaie, sub fereștile ei treci noaptea.
Atât mi-a spus și și-a coborât apoi ochii, mângâiere, peste fruntea mamei, apoi peste obrajii mei zâmbiți, căutând parcă în noi o urmă a Ioanei lui. Știută doar de el.
Cu anii, istoria asta nu m-a părăsit niciodată. Și am mai auzit-o povestită… cuvintele s-au făcut mai duioase, privirile și mai calde în zare, apoi, după ce ea a plecat Acasă, dorul a început să răzbată, lumină, prin tabloul neverosimil de frumos al rochiței albastre, plutind, aripă calului celui alb, în necuprinsul de aur moale al câmpului. Icoană de iubire. Singura căreia nu te închini cu mâinile, ci cu inima.
Ioana și Gheorghe. Doi pui de îngeri uniți în fața aceluiași Dumnezeu. Bunii mei s-au luat într-o zi de Sfânt Ilie. Așa a vrut buna mea. Știa ea bine, draga, că Iubirea e ca furtuna de vară. Când fierbinte senin de mângâiere, când arșiță de doruri, când nori de îndoială, când trăznet, bici de alungat uitarea, când răpăială de ostoit cea mai cruntă singurătate, când tril de păsări de îmbunat timpul, când reveneală de iarbă fragedă, de hrănit bucuria inimii. Mereu vară. Adică rod. Viu. Cu orice chip. I-a împletit viața unul prin altul vreme de 60 de ani. Dar împreună s-au ținut singurei. De mână.
Iubiri se nasc în fiecare zi, dar timpul îl înving din ce în ce mai puține. Am pierdut blândețea de a ne prețui unul altuia toate vârstele, când doar așa împreunătatea își țese desăvârșire. Din nerisipă de clipe. Și bune și rele.
Poate pentru că nu mai știm acoperi tăcerile cu împăcare, nu mai știm stinge depărtările cu așteptare.
Căutăm victorii acolo unde n-ar trebui să existe luptă.
Poate pentru că noi… Nu mai știm trăi furtunile. Ba încă și zilele senine ne trec neprețuite câteodată.
Credit foto: Pinterest