În loc de Like

Mi-e dor de răbdare. De luat totul încet, de trezit dimineaţă şi văzut mai mult cer înainte de a ajunge cu ochii lipiţi de ecranul asta atotstăpânitor de fiecare zi.

Mi-e dor de scris de mână. Scris tremurat de emoţie sau apăsat de grijă, oricum, numai cu suflet să fie şi să treacă fiorul prin degete altfel decât cu bătaia mărunţică a tastelor. Să fie sunetul incofundabil al hârtiei atinse de litere şi dansul liniilor, doar de tine ştiut.

Mi-e dor de trimis scrisori. Scrisori reale, cu făptură vie, care pot face umbră pământului în drumul lor spre destinaţie şi lumină în sufletul tău, care învaţă să crească frumos aşteptând răspunsurile. Scrisori scrise viu, la care te gândeşti înainte cu mult, la care începi să scrii, apoi ştergi sau tai, sau rupi hârtia şi netezeşti noua coală albă, curată, cu speranţa că acum îţi va primi şi păstra tot ce simţi înăuntru.

Mi-e dor să sune telefonul… şi eu să nu fiu acasă! Să fi putut pleca “afară”. Să fi putut ieşi singură oriunde, fără să trag cu ochiul la alaiul de tehnologii care m-ar urma tăcute dar inebunitor dătătoare de dependenţă, peste tot – aplicaţii, emailuri, Facebook.

Mi-e dor să fie linişte. Linişte de taste, de vuiet de oraş cu luminile mereu aprinse şi niciodată destule stele noaptea pe cer… Să fim mai singuri, pentru că multe, prea multe din lucrurile cu care ne înconjurăm şi care ne conving zi de zi cât ne sunt de folositoare, de fapt ne trag tot mai departe de tăcerea în care n-am avea încotro şi ne-am auzi respirând cu toţi plămânii, gândind liber, deschizând ochii la iarba în care nu mai e frumos să alergi desculţ, ci doar s-o priveşti civilizat de pe aleea parcului.

Mi-e dor să scriu cu cretă pe asfalt. Ce spun, cretă?! Să scriu cu frunze verzi, mănunchi strâns între degete aşa cum desenam şotronul când eram mici… Să văd copii jucându-se cu furnicile, fluturii, soarele şi o mirare de floare rătăcită în mijlocul verii, copii urcându-se în copaci, furând cireşe, mâncându-le nespălate. Da, da, nimeni n-a murit din asta, încă toţi am crescut mari şi frumoşi!

Mi-e dor să ies din casă şi să merg la cea mai bună prietenă, să-i strig sub geam în loc să-i dau telefon şi ea să coboare, să mergem în parc fără să scrie în nici un “status update” unde suntem, ce vorbim şi cu cine ne-am întâlnit şi nici să nu ne punem poze frumoase cu flori şi inimioare pe “wall” când venim înapoi acasă în vieţile noastre. Să ne rămână dragul una de alta doar în suflet, acolo unde e mai greu de dezrădăcinat.

Mi-e dor să fie toate mai tăinuite. Mai greu, dar mai adânc de făcut. Să trebuiască să dai din timpul şi viaţa ta că să poţi vedea ochii cuiva şi să-l poţi strânge în braţe, în loc să-i apeşi cu un buton un like, un share, un orice… care nu există, dar cu care deja se măsoară sentimente cu cea mai aiurea seriozitate!

Mi-e dor să ieşim în Viu! Înapoi în viu…

Ştiu că dincolo de oftaturi adânci cu ochii spre zile mai fără griji, repede în minte o să vă crească gândul că toate cele reci şi tehnice ne sunt utile şi necesare până la vitale, zi de zi. Pentru unele lucruri e adevărat. Dar cu totul e ca atunci când ai fi pe o planetă străină şi, deşi teoretic cineva te anunţă că ar fi aer de respirat, mai răruţ un pic, şi te-ai simţi ca alergând cu bolovani de picioare pe Himalaya, dar totuşi ai supravieţui, tot nu găseşte nimeni curajul să renunţe primul la oxigenul tot puţin, dar sigur, din tub.

Doar că planeta asta străină despre care zic ne-a fost cândva Acasă şi ne-a rămas mică, iar aerul de pe cel mai înalt munte al fiecăruia dintre noi, e singurul ceva care te poate împinge necruţător să afli despre tine cât de puternic vrei să creşti.

Aşa că azi am putea risca o gură de aer. Eu mă opresc din scris cu taste, deschid palma dreaptă, caut ceva de scris cu miez albastru şi îţi scriu ţie. Da, ţie! Acum. Zâmbesc şi îţi scriu:

Iar tu în loc de Like, zâmbeşti cât de larg ştii, te ridici de pe scaunul tău şi mergi măcar 10 minute afară să respiri cu ochii închişi, deschişi… Cum ştii tu mai bine să visezi.

Şi dacă te întorci aici, cât încă zâmbeşti cu inima, nu uita să scrii cu mâna ta acelaşi lucru pe un petic mic de hârtie şi să-l dăruieşti cuiva care ar putea avea nevoie de el azi.

Atât.