Învață-mă numai să zbor!

Privesc păsările tale, Doamne, stol alb de aripi, stavilă norilor, și-mi urcă ochii până hăt, sus, în albastru. Îmi înmugurește inima a iubire, dar nu mă pot vrea pasăre.

N-aș putea îndura puterea lor. Putere să se ridice și pe arșiță, și pe furtuni, să doarmă sub cerul liber, în pace cu frica, să se hrănească din ce aduce clipa, uneori foame, alteori primăvară, să-și vadă copacii-cuib tăiați sau schingiuiți de drujbe, să cânte chiar când vacarmul orașului le acoperă.

Le iubesc în felul meu muritor, cu ochii la cer. Cu genunchii zdreliți.
Dar din toată iubirea, te rog, nu mă face pasăre, Doamne!
Învață-mă numai să zbor! Pe picioarele mele.

Credit foto: Ludovic Florent