Iubirea e prezență

 


Doi oameni în balanţă cu liniştea lor, împărţind un vis. Acelaşi. Îmbrăţişaţi. Privind pe aceeaşi fereastră. Acelaşi Drum. Sunt ei sau am putea fi noi. Oricare din noi, egal binecuvântaţi de a fi doi. Pereche. Împreună.

Oamenii care adună poveştii lor ani şi ani, se schimbă, se rup şi se cuprind unui nou întreg cu fiecare treaptă pe care o urcă împreună. Cresc până spaţiul dintre ei piere.

Aud mereu sfaturi care mai de care despre cum să păstrezi o relaţie vie, pasională, condimentată, proaspătă, şi alte cuvinte de reviste glossy.

Aud mereu că în tine, femeie fiind, trebuie să încapă cât mai multe, pe deasupra şi într-o siluetă fără cusur: mamă, soţie, pe stradă una, în pat alta şi încă una în bucătărie parcă. Şi nici bărbat nu mai e uşor să fii, ca odată. Ne trebuieşti când erou, când Făt-Frumos, când Batman (nu, ăsta nu-i erou!), când puternic, când sensibil, împărţind cu noi şerveţelele în miez de noapte, privind a douaăsutepaişpea oară, The Notebook.

Toate în acelaşi timp, toate năvală de „trebuie”, de nisipuri mişcătoare în care primul lucru pe care-l uiţi e cine eşti tu.

Dar dragostea nu-i toată şi nici plină până nu-i pricepi toate colţurile, rotunjimile, treptele, luminile, umbrele. Până nu-i trăieşti toate vârstele, până nu ajungi să-ţi poţi iubi omul cu toate iubirile pe care le cunoști – ca pe un copil, iubit, prieten, părinte, camarad şi iar copil.

Toate pe rând şi în acelaşi timp, toate năvală de „am ales” şi linişte de „acasă”.

Iubirea e atunci când omul tău îţi poate vedea cea mai cruntă disperare fără să te judece, te poate strânge în braţe chiar dacă ţipi, te poate spăla ca pe un copil şi îţi poate şterge lacrimile fără să vadă niciodată vreun cearcăn.

Iubirea e atunci când treci dincolo de trup, de simţirea de carne, de atingere, mai sus de frumos şi urât, de nou şi vechi, de mult şi puţin.

Iubirea e atunci când e greu, dar rămâi.

Iubirea e precum în Cer, aşa şi pe Pământ.

Sau nu e deloc.

Iubirea e Prezenţă.

Putere.

Putere să-l duci pe celălalt pe braţe când nu-şi mai poate merge paşii.

Putere să rămâi când toate sclipirile de graţie ale tinereţii şi dorinţei pălesc în faţa unei suferinţe sau molcom firesc, în faţa timpului.

Putere să vă ţineţi de mână strâns înainte de a vă arunca, tineri, necunoscutului.

Putere să creşteţi amintiri din plinul zilelor senine, din foamea celor de furtună. Pe care le-aţi trecut strânşi unul în altul.

Putere să vă îmbrăţişaţi unul altuia, a ocrotire moale, somnul unei după-amiezi, oricând, până la ultima toamnă.

Putere să nu mai fiţi femeie şi bărbat, ci un singur trup întreg, fără fisura îndoielii, fără ridurile bănuielii, fără vârste, măsuri, judecăţi.

Ştiu, nu-i uşoară deprinderea asta de forţă, curaj, nebunie şi cuminţenie deopotrivă.

Dar e simplă, ca toate minunile pentru care suntem născuţi a fi parte.

Cere Iubire. Timp.

Iubire.

Aşa cum pâinea cere făină, apă şi sare.

Un fel de eu, tu şi noi. Cu care n-ai să mai fi flămând niciodată.

 

Foto credit : © Vivian Maier


One Response to “Iubirea e prezență

Lasă un răspuns la Mirela Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *