Lăsați cumințeniile jos!

De la o vreme am îmbătrânit. Am crezut până ieri.

O zi frumoasă, la poveşti cu prieteni dragi, soiul ăla de linişte pe care îl ai când ceva – loc sau oameni – îţi sunt familiari şi poţi fi tu, în pijama, cu gândurile tale. Printre lumini calde, chicoteli şi pahare înalte de şampanie ameţind roz adânc seara abia iţită dintre ceţuri, zăresc ca din senin în capătul celălalt al mesei un bărbat brunet, zâmbind printre vorbe.

Îi urmăresc un timp gesturile, încercând să ignor că îi ascultam de fapt vocea şi mi-era deja cald de ea. Nu vreau, dar îmi agaţă ochii o mişcare cât de cuminte, şi prind arcul larg al umerilor care urcă cumva drept, fără loc de moliciuni, către linia tăiată stâncos a maxilarului. E un întreg de atitudine lipsită de orice efort, care respiră cumva forţă şi umbră la care să-ţi domoleşti o arşiţă. Chiar una pe vreme de iarnă. Cele mai cumplite arşiţe, dacă mă întrebaţi pe mine.

Rup focalizarea şi rămân o vreme cu ochii împăienjeniţi doar în contururi, în aerul mişcărilor, mai departe de detalii, mai aproape de primul simţământ. Revin şi urc ultimele creste de descoperit, trec de buzele ferm făgăduite unui surâs ascuns, de curba obrazului uşor aspru de timp trăit. Mă felicit scurt că nu mi-au plăcut niciodată bărbaţii cu pielea fin şi neted ferchezuită – moale şi fin e ceva ce nu se potriveşte ideii mele de Yang, iar fără vreun rid înseamnă fără trecut şi viaţă adânc prinsă în carne, fără şarm sau adâncimi.

Clipesc şi-i prind ochii. Scurt, goală de gânduri, în faţa lui.

Albastru, umbră de gri metalic, scântei amăgitoare de argint iute. Rămân o vreme cu ei, ne potrivim pe furiş lumina, mărimea pupilelor, bătaia genelor.

Am reuşit să-mi strecor toate iscodirile lacome fără să mă simtă venind. Vorbeşte cu prietena mea fără să ştie că l-am privit toată vremea. Râde, are privirea serioasă, de spus glume la care să nu te prinzi din prima, apoi privirea cu care aşteaptă să-l ajungi din urmă, apoi cea cu care râde împreună cu tine, cu toţi dinţii şi inima.

Apoi privirea cu care mă caută pe mine.

Îi întorc zâmbetul şi mă privesc dinăuntrul vrăjii. E tot el. Al meu.

Dacă acum l-aş vedea prima oară, l-aş vrea din nou. Al meu.

N-aş vrea să schimb nimic.

Nu mi-ar păsa nici cât un fir de nisip de nimic în afara felului în care mă face să mă simt. Felul în care ştiu că poate umple cumva conturul inimii mele dezbrăcate de minte.

N-aş irosi nici o bătaie de inimă încercând să aflu dacă e serios, ordonat, de încredere, face firmituri, îşi strânge ciorapii, îmi aduce micul dejun, dacă o să-l placă mama sau prietena mea cea mai bună.

N-aş vrea să-l schimb cu nimic. Şi eu, şi el am fi şi ne-am fi perfecţi pentru că tot ce avem e emoţie, vie cu fiecare respiraţie, tremurând la fiecare atingere, de descoperire, de redescoperire. Poate nu ultima, poate nici prima, dar astea nu-s grijile inimii, ci ale minţii. Iar mintea n-are loc aici.

Iubirea n-are nimic de-a face cu ataşamentul. Ataşamentul îmbătrâneşte, ridică ziduri, te împinge să ceri, să modelezi, cu cele mai bune intenţii desigur, să schimbi, să vrei „să fie bine” aşa cum ştii tu sigur că trebuie să fie. Ataşamentul usucă.

Femeie! Făt Frumos rămâne erou doar dacă nu-l târăşti tandru jos de pe cal să înveţe să spele responsabil vasele când ajungi târziu acasă de la muncă. Nu, nici vorbă să spun că alternativa ar fi să-l ţii fericit în puf şi răsfăţ departe de tot ce-ţi macină neuronul ostenit zi de zi. Zic doar să laşi jos tot ce nu va cuprinde.

Zic doar să urci în şaua de argint, lângă el! Călare. Pe toate valurile, mai abitir când e furtună. Să nu-l înveţi, să nu te înveţe, să nu-l aştepţi, să nu te aştepte.

Să regăseşti undeva armura strălucitoare cu care te-a cucerit întâia oară. Nu, nu e important să ştii dacă îl mai cuprinde sau ai avut dreptate când l-ai bătut la cap să aibă grijă la colesterol. Scutură-ţi pletele de zână şi lasă toate întrebările la care crezi că evită să-ţi răspundă, la uşa basmului vostru. Zmeul a plecat şi el de mult, n-are nimic de jinduit la porţile iubirii voastre, câtă vreme vă purtaţi doar straiele vieţilor de oameni resemnaţi, la casa lor.

Lăsaţi cuminţeniile jos, iubiţi-vă surzi la toate fricile, îndoielile şi risipa, muţi de toate cuvintele care nu şi-au avut niciodată rostul între jumătăţile voastre de inimă, orbi de toată lumea care vă rămâne mică!

Şi dacă nu se iscă furtună de foc şi pară şi nu răsar pământului toţi balaurii care să vă încerce dragostea şi să vă împungă înţelept să luptaţi pentru ea, înseamnă că n-o mai ştiţi găsi nici voi şi vremea e să vă treziţi.

Nu-i negură, aşa a fost să fie, e doar dinaintea luminii care va veni. Cu altă poveste.

Dar dacă e şi o găsiţi, uitaţi tot ce-a fost şi mai ales ce va fi să fie, lăsaţi-vă liberi unul altuia!

Venim şi plecăm când ni se termină iubirea.

Dar atâta vreme cât ne-o trăim trebuie să fim vii. Iresponsabil de Vii.