Mâine nu e promis nimănui

 


Soarele străluceşte chiar şi atunci când nu îl poţi vedea.
Ridică-te asupra norilor! Mai întâi a celor de ploaie, apoi asupra alor tăi, de îndoieli, frici, nemulţumiri. Acolo găseşti mereu senin, Iubire, Mulţumire, Speranţă. În miezul tău viu.
Povestea e în ochii tăi, în inima ta, oriunde ai merge. Ţese-o frumoasă, dă-i aripi şi lasă-te purtat de zborul ei. Ai viaţă! Cea mai mare minune. Singura.
Mulţumesc pentru ea în fiecare suflare.
Am alergat două zile pe câmpuri, în urma ploii, în faţa soarelui-ispită.
Cu inima la Bucuria coaptă dulce, cu gândul la rădăcinile mele de om.
Am simţit urmele paşilor alor mei, tineri, bătrâni, plecaţi la cer. M-au mângâiat din foşnetul spicelor grele, palmele străbunei mele. Ale bunei. Palme îmbătrânite frumos, oglindă brazdelor de pământ rodind. Mâini-mame pentru cine mai ştie câte pâini frământate a rugăciune, înaintea zorilor.
Abia acum ajunsă acasă, descărcând cu neastâmpăr fotografiile multe, am realizat că mă dor genunchii. Oricine mi-ar fi urmărit acrobaţiile printre şleauri de pământ ud şi mărăcini cât mine de înalţi, mi-ar spune că e firesc.
Dar eu zâmbesc şi știu. Firesc e Miracolul în faţa căruia poţi sta doar în genunchi. Primind binecuvântare de pâine caldă. Pâinea noastră cea de toate zilele.

Acasă nu ești doar acolo unde recunoști toate ungherele lumii, Acasă e locul viu în care toate te recunosc pe tine. Acasă e dragoste.

După ce stai desculț în iarbă, în miez de furtună, îmbrățișat de ploaie, fericit până la os, nu te mai pot încape zidurile nici unei case. După ce simți câtă libertate e dincolo de frică, nu te mai poate ține prins lanțul nici unei obișnuințe. Nu doare ruperea asta, doar costă. Destul cât să-i fim atâția dintre noi încă străini. Prea puțin, după ce reușești să-i simți gustul. Să ne trăim, inimilor, că de murit nu scăpăm oricât ne-am ascunde.

Cât e de simplu. Cât suntem de departe câteodată.
Cea mai plină zi ar începe cu tălpile goale pe trupul pământului care te hrăneşte, cu ochii la cerul care te are sub aripi.
Doar câteva dimineţi până la Sân’ Petru şi începe secerişul. Apoi mai avem a aştepta un an, iar mâine nu-i promis nimănui.
Rupe o fărâmă din timpul tău şi fugi să vezi lanurile! Undeva, lângă oraş, oriunde ai fi, trebuie să găseşti un petic de aur dulce. Găseşte-l şi rămâi cât te lasă inima acolo.
Închide ochii, umblă-ţi mâinile peste coama vântului, prin spicele bogate!
Împlineşte-te în abundenţă, de frumos, de libertate!

Eşti însetat şi înfometat de ele. Chiar dacă nu ştii.
Grâul e viu. E trupul Lui. Ascultă-i Iubirea!

Apoi rostește-o mai departe.

anca constantin, grau, vara, sfantul petru

 

Credit foto: Anca Constantin


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *