Oricât de îndestulată îți e ziua de azi, nu încerca s-o trăiești și mâine tot pe ea!

Merg la mama și pe măsură ce mă depărtez de oraș, încet-încet îmi simt pocnind unul câte unul toate nodurile  strânse, de carne vie, cu care îmi țin legate dorurile, cât timp știe mintea că nu le poate lăsa slobode. De la o vreme, merg cu inima mică și plec cu ea fărâme. Ca omul care pricepe, oricât s-a zbătut să nu, că până la urmă în locul oricărei bucurii va crește un dor nou.

Grâu-i de o palmă de prunc, pe câmpuri. Oglindă vie norilor dănțuind deasupră-i. Un alt fel de „precum în Cer, așa și pe Pământ”. Și în loc de lacrimă, mă podidește liniștea. Șuvoi luminos de acceptare. Suntem și trecem. Unde ”suntem” e tot ce rezistă în fața lui ”trecem”.

Alunec ușor cu palmele peste  zidurile domolite de timp, ale casei, le simt oboseala și nu-i renunțare. E cumințenie de suflet cuibărit în pământ cald. Alături le simt pășind, năluci de iubire, pe ele. Anica mea. Ioana mea. Străbunica. Bunica. Rădăcinile mele s-au făcut de mult aripi. Doar eu le țin ferecate pământului. Cu dorul. Le știu mângâindu-mi fruntea cât plâng și inima mea le aude aievea – mergi înainte, Ancuță! Mergi înainte!

Nu-i hotar să poată ține Iubirea afară. Nu-i destulă lumea să te poți rătăci de inima ta.

Mergi liberă! Noi am trăit. Mergi după inima ta!

Mângâi lutul cald dintre lipiturile pereților, lemnul dulce al răsboiului de țesut, albit de soare, oglinzile cu argintul pierit, ale opaițelor cu gaz, neluminate de ani. În ele a rămas urma mâinilor lor bune. Mama-Timp nu le-a lăsat pieirii, le-a hărăzit acum rost nou de casă albinelor sfinte, furnicilor vrednice și păienjenilor cei mici, care hrănesc mai departe înaripatele cerului, care la rândul lor, isprăvindu-și cântul și rostul zborului, se împlinesc iar, hrană pământului. Cerc fără cusur, de viață din care crește mereu altă viață. Fără urmă de moarte.

Nimeni și nimic nu zăbovește între ițele dorului așa cum o facem noi. Nimeni în afara noastră nu caută a stăpâni, așa că nu rămâne nicicând prins în lațul fricii de a pierde.

Mi-e dor de străbunele mele, peste putințele cuvintelor. Dar azi, aici, călcând peste urma pașilor lor, pricep prima oară că mi-e dor de mine, cea pe care atât o iubeau ele.

Lucrurile cad și pier, trupurile la fel. Nu te lega de ele! – le aud șoptind.

Nu mi-am putut lua rămas bun de la ele când au plecat. O fac abia acum. Plângând ultima oară de dor.  De acum înainte nu le-oi mai dărui decât lacrimi de bucurie. Să le fie Lumină, așa cum mereu le-am dorit, fără să o știu face. Rostul e să trăim la vremea lor toate cele care ne sunt date. Nu din nou, nu la nesfârșit, nu cu tot dinadinsul. Doar aici, acum, cât ne e verde clipa.

Bătrânețea oricărui lucru ori om, e prilej de cumințenie, de curățare de încrâncenări, de odihnă binefăcătoare, de vindecare de grabă, de răgaz de adunat tot binele hrănitor. Ca un cocon de mătase dulce, înaintea fluturelui.

Oricât de îndestulată îți e ziua de azi, nu încerca s-o trăiești și mâine tot pe ea.

Nu știu nimic mai greu de făcut decât să lași jos frâiele. Toate.

Când pricepi prima oară că toți oamenii mor, primul om la care te gândești nu ești niciodată tu. E cel pe care îl iubești cel mai mult. La fel cu lucrurile, locurile, amintirile. Toate se ascut și se șterg, pe rând, atinse de viață. Plin, apoi gol, loc nou încă unui început.

Ieri m-am ridicat în picioare dorului meu întâia oară. Am privit de-a stânga, de-a dreapta, cu ochii închiși, și le-am știut pe ele două, fiecare ținându-mă strâns de mână. Putere. Și le-am promis că voi fi vie timpului meu, voi merge înainte, voi începe să trăiesc vieți noi, de câte ori am să pot. Și cu mine le voi purta și pe ele. Nu în ziduri și icoane de lucruri iubite fără renunțare, ci în mine.

Fără dor. Doar Iubire. Căci dorul nu mai poate fi sălaș iubirii, când ajunge să-ți fie ție cușcă. Ce a pierit, a făcut-o pentru ca altceva să se poată naște. Lasă râul să curgă, chiar de va roade temelia casei în care ai copilărit. O face pentru ca tu să poți ridica, cu mâinile tale, așa cum au făcut-o și bunii tăi, casă nouă vârstei tale pline. O face pentru ca tu să nu pierzi nimic din tot ce ai putea deveni, îmbrățișând toate facerile și prefacerile pe care le numim azi, mâine, viață. Schimbare, trecere, pierdere, hrănire, ridicare, acceptare, împăcare, iertare, bucurie și din nou iubire. Bogăție din care să prinzi bucurie că te știi parte și curaj să pricepi că într-o zi vei fi tu cel care pleacă și asta va însemna pace, lumină, nu sfârșit.

Am muri pe de-a întregul, abia dacă n-am muri și cu trupul într-o bună zi. Să ne putem odihni și aduna să creștem mai departe.

Într-o nouă pereche de aripi. Cu aceeași inimă în mijloc.

Credit foto: Arhivă personală, Anca Constantin