Pentru tine CÂND faci ceva?

Unde, Doamne, iartă-mă, fugim cu toții?
Străzi gemând de mașini grăbite, lumini prea repezi, zgomotele nelipsite ale orașului din ce în ce mai strâmt. Îmbulzeală, vacarm nedeslușit, dar continuu, ne-am obișnuit așa rău cu el că nici nu-l mai auzim, doar râcâie din noi liniștea. Cât de importante ni se par toate prostiile, cât ciopârțim din noi, tot întinzându-ne, spânzurați deasupra hăului, după ziua de mâine? Și o vrem mereu mai bună ca cea de azi.

Dar cu azi ce facem, de azi de ce ne batem joc? Mâinele râvnit va ajunge și el un azi și va fi aruncat la fel de ușor. Pe promisiunea că va fi bine, pe inconștiența că mai avem atâtea. Zile. Timp. Viață.
Ridic privirea și mă opresc din respirat. Soare. Deasupra unei lumi de somnambuli. Deasupra mea. Cât de ridicole îmi par acum toate cele pentru care ne zdrobim zi de zi. Când tot ce avem de fapt nevoie este mereu aici, pentru noi, în fiecare clipă. Soare.
Așa că, între două dureri crâncene de cap, drumuri, oboseală, nebunie, azi… m-am oprit. Din senin, că doar așa lumină vie nu puteam lăsa irosirii. Am mers pe jos chiar dacă mă grăbeam, am așteptat chiar dacă întârziasem, am ales chiar dacă aș fi acceptat orice, am râs chiar dacă mi-era de plâns oleacă, am primit chiar dacă nu cerusem nimic. Pentru că uneori nu e nevoie să ceri ceva.
Inima vrea și când tace. Cerul ascultă și când vorbește.
Și golul din tine se umple, minune. Atât. Nu-i nici mult. Nici puțin. E TOT.
Spui mulțumesc și te bucuri. Întotdeauna. Pentru tot. Și mai ales pentru îngăduința de a mai primi încă și încă o zi, cu toate că risipim atât de nesăbuit din ele.

Mă învăluie încetunel o căldură de gând… Încep acuș sărbătorile, dar ceva dinăuntrul meu stă cuminte, cu aripile încă îmbrățișate peste inimă. Adun frânturi de dorințe și priviri furișate care vor deveni cât de curând cadouri pentru cei dragi, născocesc în minte bucurii pentru toți.

Dar ghes cel mai adânc îmi dă o voce mică, nemaiauzită de când eram copil poate: pentru tine ce faci?

Am să mă bucur de bucuria lor! – îmi netezesc singură cu palmele goale cutele neliniștii.

Nu, nu, îngână neabătută vocea mică – pentru tine CÂND faci ceva?

Îi tac o vreme. Îmi zburdă câteva ghidușii prin minte, dar dau mereu să le potolesc. Fac asta cel mai bine. De ani mulți. Și cam toate știm s-o facem la fel de strașnic. Răsfățăm fără să ne răsfățăm, hrănim chiar dacă poate noi flămânzim, îmbrățișăm fără să găsim blândețe și cu noi, iertăm fără avem măcar un strop de răbdare cu propriile greșeli.

E minunată bucuria celor cărora le dăruiești din tine și merită o viață întreagă priceperea asta, dar tu trebuie să nu uiți să te bucuri mai întâi pe tine, măcar și pentru a nu umbri vreodată cu așteptări darurile pe care le faci celorlalți.
Așa că eu am să-mi încep sărbătoarea, de acum chiar, cu cele mai tânjite daruri – timp pentru mine și primele cuvinte-vindecare: „e ok să greșești”, „ai făcut tot ce puteai mai bun și asta e de ajuns”, „niciodată nu e prea târziu”, „nu te îngrijora de nimic!”.

Totul, orice, oricând, oricum, fie va trece, fie va rămâne. Și va fi bine.

Mulțumesc! Și bucuria îndreaptă din nou aripile îngerului meu.

Foto credit : pictură Nino Chakvetadze