Poți vindeca orice ar mai fi să fie. Şi pe tine.

Mi-a răsărit pârguit, în capul pieptului, un suspin de mult uitat…

Desculță, cu tălpile îmbrățişate în apele unui râu răcoros, spălând pe îndelete un coş doldora de cămăşi albe. Tot ce-ai putut aduna tulbure și ți-a rupt umerii întreg drumul până aici.

Arşița nu mai doare, trezeşte. Pielea clocotind molcom de linişte.

Soarele nu mai arde, cântă. Tu îl îngâni în şoaptă, cuminte în abandonul tău.

Nu ți-e cald, ți-e viu. Nu ți-e răcoare, ți-e dor. Eşti una cu apa care te învăluie, lumea tace pentru ca tu să te poți asculta, sângele îți sapă albii noi de blândețe, prin vene, gândurile îți țes întruna simțiri fără împotrivire.

Eşti una cu tine. Straie de frică ți se destramă, rânduri, rânduri, până rămâi goală în lumina ta, plină în toate cele umbre cu care ți-ai căzut la pace.

Nu mai e nevoie să fii puternică, eşti iubită. Eşti femeie aşa cum nu ți-ai mai dat voie să fii în atâta vreme. Vulnerabilă, rotundă, deplină, domoală, schimbătoare ca o ploaie de vară, copleşită ca un cireş prea de tânăr roditor, tânjind fără ascunzişuri după răgazul unei îmbrățişări fără vorbe. Iar Rostul tău e desăvârşit de simplu… Poți curăța cu atingerea ta oricât întuneric pot aduna zilele, nopțile, viețile, cuvintele sau rănile oricăror făptuiri lumeşti.

Poți vindeca orice ar mai fi să fie. Şi pe tine. Poți rămâne acasă raiului ăsta oricâtă vreme ai nevoie să te limpezeşti în bucurie şi apoi, când ți se vor fi înserat îndoielile toate, oi începe să rânduieşti alb cu alb, fiecare gând, simțire şi om din sufletul tău. Aripi curate crescând vântului moale care-ți înfăşoară trupul, cât împodobeşti tu ramurile copacilor cu mulțumiri din pânzele cele reavene de fiori.

Ai de acum tălpile dulci de iarbă, zâmbetul din nou odihnit, inima împăciuită şi mâinile fericite că au spălat încă o dată răul până la os.
Şi totul e din nou bine în lume.

Credit foto: Pinterest