Respiră! Ești mai bun decât crezi

 


Am șters azi din listă măcar vreo zece creaturi care își mânjiseră deja pereții cu poze cu porci morți – înainte, după, pârliți au ba, cu paie, țuici, cuțite și rânjete mândre.
Am venit din Obor aproape plângând de jalea celui mai frumos brad pe care l-am văzut în ani – un uriaș blând, de mai bine de 7 metri, care-și plângea încă rădăcinile tăiate fără milă și pe maica lui, pădurea acum pierdută, din care s-a trezit peste noapte smuls și legat cu lanț greu de fier unui stâlp de beton, în mijlocul unei lumi de asfalt, zgomot, praf. Și pulbere. Noi adică. Oameni grăbiți, încărcați de sacoșe, încruntați, frecându-se în forfota urâtă, de vârfurile crengilor încă vii. Un înger într-o lume de umbre.
Abia ce zărisem dimineață, printre știri, una dintr-o pepinieră, unde mergi și-s brazi frumoși, alegi unul, ți-l taie pe loc și e la jumătate de preț față de piață. Clientul se plânge încă și că nu-s așa stufoși ca cei de import, că tot ar mai fi loc de mai mult și mai ieftin. Aceleași măsuri cu care-și măsoară și viața. Îmi umplu ochii cu puii de brad aliniați, drept-înalt crescuți, în întinderea de pădure tânără, încă necunoscută toporului care așteaptă doar semnul omului cu banul în mână.
Micul stăpân strâmb al lumii.
Du-ţi copilul într-o pădure de brazi în pragul Crăciunului, să respire aerul mustind de viaţă, să se joace în verdele dulce înmiresmat, apoi întreabă-l pe el dacă vrea să taie vreunul. Oameni buni, frații mei, inimilor, vă rog cu tot ce am, lăsați brazii vii! Avem, Slavă Domnului, toate minunile de podoabe, că nici cel mai cârcotaș om nu știu ce-ar mai putea vrea și n-ar găsi. Sau ia un brăduț în ghiveci, bucură-te de el, plantează-l apoi afară, liber, pune mâna pe o lopată, fă ceva cu mâinile tale, acum! Tu, eu, toți. Altceva decât să patinăm cu degetele pe ecrane, dând share și împărțind zâmbete de compasiune.
Anca Constantin, Craciun, inima
Viața e miracol. Planeta asta încă ne îndură, mă depășește de ce, încă ne hrănește, ne ține în viață. Ne iubește. Găsim în noi un gest cât de mic, de cruțare? Nu-i așa greu. Pentru copiii noştri. Şi ai pădurii. Să ne merităm măcar dreptul la speranță, la ziua de mâine!
Și pentru numele lui Dumnezeu, mai lăsăm deoparte aspiratorul, cârpa de praf, perdelele noi, casa mai mare ca a nu știu cui, mașina mai bună ca a vecinului, sarsanaua, listele, goana, șuncile, sarmalele, damigenele, șampaniile, cadourile, sclipiciul fără măsură aruncat peste stratul gros de mizerie în care ne înghesuim zilele în afara sărbătorilor? Mai ridicăm oleacă privirea către cer, mai stingem larma asta nebună, mai spunem o rugăciune, vorba ceea? Mai știți pentru ce ne bucurăm pe 25 decembrie?
Faceți o clipă liniște și veți vedea că păsările cântă încă, peste tot gerul, tărâna chiar goală de verde, rămâne desăvârșit de curată, chiar dacă nimeni nu-i deretică ungherele, cerul luminează zi și noapte, fără urmă de beteală și becuri. Totul e pe de-a întregul rânduit fără cusur. Așa cum și noi am fost cândva. Îndestulați în mulțumire, nu hămesiți de deșertăciuni; fericiți împreună, nu bezmetici câlcându-ne în picioare să avem mai mult decât celălalt.
Nimeni în ochii Lui, nu e sărac, uitat, pierdut. Decât dacă el însuși a ales așa. Poți flămânzi cu masa plină de bunătăți, te poți usca de tristețe în mijlocul celei mai vesele petreceri, poți alerga până te stingi de durere, când de fapt totul, tot timpul, e chiar aici, lângă tine.
Sărbătorește Nașterea cu Viață! Fii mai blând, oricât de des poți, fă un bine oricât de mic, oricui, oricând, fă-ți timp să-ți asculți inima, omul, copilul, părinții, cruță o viață, lasă brazii vii, curăță-ți viața de nimicuri, leapădă-te de frică, dezleagă-te de lăcomie, ridică-ți privirea, respiră!
Respiră! Ești mai bun decât crezi!
Ești atât de bun cât a crezut El că poți fi atunci când a luat în piept viața și moartea. Pentru tine.

 


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *