Rost unui mâine nou

Mă uit în jur în ditamai magazinul forfotitor. Mută. Străină. Toți aleargă, se înghesuie, vorbesc precipitat, încruntați, obosiți, sleiți de bucurie. Care bucurie? Lista!! Lista, telefonul, nervii, vorbele șuierate, mormăielile plictisite de atâtea întrebări, coșurile îndesate până la refuz. Rafturile umplute îndată ce au fost golite, galantarele îmbelșugate de nimicuri strălucitoare și cadouri ieftine, pompos ambalate. Finețuri și sânge laolaltă. Cum, n-ați băgat de seamă cât sânge mustește împrejur? Nimeni nu-i mai simte mirosul, așa cum nimeni nu mai pierde timpul gândindu-se la rostul vreunei zile a vreunei vieți.

De undeva, mai de deasupra noastră vă puteți închipui cum arătăm? Gloate de oameni care ucid fără să le fie neapărat foame, neprețuind niciodată ce primesc, aruncând nesăbuit orice, oricât, cu indiferență. Și mai de sus priviți – suntem popoare înfometate fără nicio speranță, alături celor pocnind de bunăstare fetidă și nepăsare. Încă și mai de sus – bucăți de lume în care oamenii ucid alți oameni, copii, femei, bătrâni. Fără milă, fără rost, fără încetare. Suflete pentru care decembrie e doar încă o lună într-un război.

O planetă gemând sub greutatea umbrelor care o sfâșie.

O pereche de aripi de Lumină așteptându-și sărbătoarea.

Rupte una de alta.

Clipesc și-mi simt tălpile împinse mai adânc betonului lustruit. Din spate tocmai mă împinge cineva – hai, cucoană, că n-avem toată ziua! Îi fac loc și îmi pare rău pentru bietul om – n-are nici măcar o zi a lui, întreagă. Și pare prea tânăr să n-aibă nici măcar o zi a lui. Îmi termin cumpărăturile și ies. Nu-s cu nimic mai presus decât ei, dar mă gândesc să încep azi.

Afară iarna netezește larma cu ceață moale și-mi prinde palmele singure în strânsoare de frig curat. Alături de mine merge un copiluț cântând încetișor, doar pentru el. Ajută o bătrână să treacă strada, îi spune sărut-mâna, zâmbind, dându-i drumul din brațele lui mici, ridică apoi un ambalaj aruncat aiurea pe jos și-l duce cuminte în primul coș de gunoi din cale, mângâie creștetul unui câine abia întâlnit. Și cântă.

Îmi înghit lacrima și o văd mai apoi revenindu-mi din înalt, fulg abia născut. Din același înalt de cer alb, mult mult deasupra noastră, de unde doar ochii Lui pot străbate distanța, acoperind toată umbra, fără îndoială se vede limpede copilul de lângă mine. Doar el. Rostul pentru care vom mai primi un nou mâine. Și într-o bună zi, poate un calendar pe care să putem scrie numele oricărei zile: Crăciun.

Pentru că ne vom fi amintit că avem a sărbători nașterea Lui în fiecare clipă.

Foto credit : Emily Rose Photography