Rostește Iubirea la timp!

Mă sună mama de cu zori, ca în fiecare dimineață de Moș Nicolae. Să-mi ureze de bucurie, să ne îmbrățișeze pe amândoi, puii ei, cum se răsfață ea mereu. Veselii de oamenii mari, tot cu obrajii roșii de alergat prin nămeți de povești. Și azi, din senin îmi strecoară printre două zâmbete – să nu uiți să-i aprinzi și lui taică-tu o lumânare, ar fi fost și ziua lui.
Tac o clipă, cu ochii în fereastra însorită. Ai mei sunt despărțiți de când eu aveam 10 ani. Și de atunci n-am mai auzit-o rostindu-i numele până acum doi ani, în ziua în care i-am spus că a murit. Și vorbite sau nu, i-am mai prins acum mulți ani două lacrimi strălucind în timp ce citea un mesaj al lui către mine. Printre ele, o șoaptă înțeleasă o vreme doar de ea – da, e același om pe care-l știu, e neschimbat!
Nu era durere în suspinul ei, doar pâlpâirea aceea de iubire pe care o recunoști privind în urma oricărui om pe care cândva l-ai înălțat rost al inimii tale. N-am auzit-o niciodată spunându-mi ceva care să mă îndepărteze de el, nici care să mă împingă mai aproape. M-a lăsat complet liberă în tot ce simt, în orice aș alege. Doar cu știința că e lângă mine orice ar fi.
Tânără, mama nu s-a potrivit niciodată tiparului mamei perfecte (grijulie, protectoare, răbdătoare, dulce, caldă cu orice preț), dar a știut întru totul să mi se potrivească mie. În toate cele de care am avut nevoie pentru a crește. Bune sau grele.
Dar azi, în vorba ei am simțit doar liniște. Liniștea bună a timpului care a potrivit fiecărei răni măcar o fărâmă de vindecare. Priceperea că, oricum ne-am fi petrecut împreună viețile, toți cei care cândva am ales să ni le îmbrățișăm, o vreme măcar, nu ne vom mai fi niciodată străini. Ne rămânem unii altora familie, aici și încă apoi, dincolo de lumea vie.
Iubirea nu moare chiar dacă noi o facem. Ci abia atunci se primenește de toate umbrele lumești și ne îmbracă în lumină bună.
Fapta și sufletul.

Așa că azi, în oricare azi, Moș Nicolae sau nu, Iubirea este și rămâne Darul meu. Răspunsul. Calea. Iar mama, întotdeauna neașteptat, nesperat, vestitorul meu de suflet. Pentru că asta fac cel mai bine cei pe care Bunul ni-i alege părinți. Preschimbă durere în mângâiere, răni în iertare, zbucium în liniște, depărtări în apropiere, înfrângeri în lecții, pierderi în daruri, și chiar mânia în iubire. Tot ce nu pot face îngerii noștri e să prefacă ieri în azi.
Așa că, ori de câte ori poți, ajută-i tu – rostește iubirea la timp! La timpul prezent. Nu lăsa să se adune zile în care tot crezi, necugetat, că timp mai ai. Așa credem întotdeauna, despre tot. Până când timp e tot ce mai avem. Dar timp singuri.
Nu lăsa pentru mâine, nerostit și nefăptuit niciun ”mi-e dor”, niciun ”teiubesc”, niciun ”mulțumesc”, niciun ”iartă-mă”! Pentru că mai greu decât să le aduni când le e rostul, nu e decât să le spui în fața unei fotografii doar, sau unei camere goale. Niciodată nu știi când va fi ultimul răsărit, ultima zi, ultima clipă când vei vedea un om. Nu poți schimba, nici întârzia, nici măcar atinge asta. Tot ce poți însă face e să nu lași simțăminte nemărturisite, ori lupte nepurtate. Cât încă ești, cât încă suntem.
N-ai nimic de salvat în lumea asta până nu te salvezi pe tine. De fapt, lumea a fost deja salvată. Dă-i pace! Iar tu iubește doar! Iubește de câte ori poți, cum poți, dar iubește!
Asta îți e puterea. Singura care nu lasă în urmă răni atunci când învinge.

Foto credit : Minna