Să nu amân nimic!, mi-a spus. Așa trece viața
Dimineață. Frig cu ace de soare. Piața goală, înainte de freamătul zilei. Ceva vânzători cunoscuți, împărțim un zâmbet abia trezit din somn. Alerg cu ceva treburi și mă opresc să-i cumpăr cafea maică-mii, măsurând în gând câte mai am de bifat pe lista zilei.
În fața mea, trei barbați în salopete de lucru, așteaptă zgribuliți să-și primească paharele cu cafea aburind. Vorbesc între ei, încet, cu căldura de aproape a oamenilor care trec împreună prin multe. Vânzătoarea mă întreabă ce doresc și cum încep să vorbesc, unul dintre bărbați se întoarce la mine și mă privește fix câteva secunde.
Imediat cum se oprește vocea mea, pornește a lui – Sărut-mâna, doamnă! Aveți niște ochi minunați!
Nu zâmbește tâmp, ceilalți nu-și dau coate în spatele lui, îl privesc scurt și dau să mușc o ironie. N-am timp. Lângă mica noastră coadă la cafea, ajunge un al patrulea cu un vraf de covrigi calzi în brațe – luați, luați, că frig!! Are chipul cald de zâmbet, cu o bucurie cu care doar oamenii flămânzi pot dărui din puținul lor. Își iau fiecare câte un covrig, tânărul care-mi vorbise zice ferindu-și privirea – nu, am mâncat unul mai devreme singur. Mai vechi cu viața, omul cu covrigii îi vine mai aproape și zice – ia de pofta așa, că de foame ți s-or fi lungit urechile, iete la tine! – și-i dezvelește cu o mângâiere de tată, căciula de pe frunte.
Râd toți și tânărul ia un covrig, tot cu obrajii roșii. De frigul abia trecut.
Vânzătoarea macină cuminte la cafeaua mea, un kil la număr și le zâmbește mămos, îmbrățișată pe râșnița caldă. Omul cu covrigii aruncă o privire peste umărul celui din fața mea și îmi întinde punga de hârtie boțită la piept, cu ultimul rotund de cocă – luați și dumneavoastră, doamnă! Vă rog! Sunt calzi.
La fel ca ochii mei, deja împrieteniți cu o lacrimă.
Îi văd într-o clipă pe toți – patru bărbați plecați în crucea dimineții la muncă, deja osteniți de toate zilele dinaintea lor, de frig, de foame abia ostoită, de alergat cu orice au mai bun acasă, la copii, la părinți, cu privirile muncite de lipsuri, dar cu miez de putere și speranță. Singura care împinge la fiecare răsărit din nou în picioare și-i ține cuminți până când ”trebuie” își prinde în umerii lor hamul greu al încă unui pas. Înainte. Din brazda palmelor lor munca n-o să mai plece niciodată acasă.
Sunt poate cei mai săraci oameni din piață.
Mai bogați ca mine.
Rup o bucățică mică de covrig și spun Bogdaproste. Omul primește rostirea mea încuviințând cu ochii spre pământ și zâmbește închinând parcă spre mine cu îmbucătura din mâna lui. Pocal de pâine.
Înghit și înghițitura mea e mai sărată. Împletită cu nodul din gât.
Acu’, la prânz dacă ne dă șefu’ banii mai mâncăm, altfel mâine! – îi aud râzând cuminți, între ei.
În ultima clipă prind ochii vânzătoarei care tocmai ce numărase bănuții lor de cafea și dădea să spună că ar mai trebui. Îi fac semn din ochi să nu! Cafeaua mea e și ea gata măcinată și întreb cât cu totul? Ezită o clipă și pune la mine tot. Se întoarce către ei și zice grăbit – băieți, mi-ați dat mai mult! Și le înapoiază toți banii. Spera să rămână între noi două, dar oamenii plecând îmi zâmbesc și omul cu covrigii îmi face senin cu un sărut-mâna, îndepărtându-se. Zâmbesc din bucuria lui.
În piața abia aburită de viață, cineva descarcă, fluierând mic, ceva saci de cartofi, apoi agață de-o sârmă un radio prăpădit, vechi, din care răsună a trezie – Queen, I want to break free.
Dimineață. Iarnă. Nici urmă de frig.
Ultimul din cei patru bărbați plecând rămâne cel cu vorba cu ochii de la început. Se apropie și-mi adâncește arsura sărată dintre pleoape – Să nu vă supărați, doamnă! Mama a murit de puțină vreme. Mi-a spus între ultimele lucruri să spun mereu ce simt, să nu amân nimic, așa trece viața. Să nu vă supărați. Am făcut după vorba ei, mi-e dor de dânsa.
Ce frumos vezi viata și la fel o și trăiești. Am zambit si m-am întristat in povetioara ta. Mi-a plăcut mult,este plină de emoție.
Mulțumesc mult, Tudor! 🙂