Scrie tu câte zile…

Cine are Dor?
Am eu… Dor să mă trezesc dimineaţa înaintea tuturor, odată cu primele fire de lumină, să-mi ştiu casă plină, cu toţi dormind împăcaţi de linişte, să mă ridic încetunel din pat, fără să mă audă ureche de om, doar pisica. De ea nu mă pot pierde, ne împărţim una alteia visele. Doar ea ar veni cu mine peste tot, fără să tulbure ascunderea noastră. Am intra în bucătărie în şoapte de paşi moi, am aprinde întâi cuptorul, apoi cel mai mic radio de muzici vechi. Ea s-ar aşeza cuminte pe calorifer privind fulgii mici de alb, trăgând cu ochiul la mine, pipăindu-mi prin aer fiecare mişcare, cu mustăţile înfiorate la gândul clipei în care mâna mea va ajunge ascultătoare între urechile ei calde. Eu aş veni lângă ea, în prag de fereastră aburind mic prin colţuri, zâmbind zăpezii care ne ninge curat, mângâind creştet pufos de tors şi sorbind încet din ceaiul fierbinte. Ea ar adormi, eu aş începe să ţes visul.
Azi locuiesc într-un basm de Crăciun.
Timpul a ieşit din ceasuri şi umblă liber prin lume. Fără calendare-hățuri.

Unii îl dorm, fericiţi de minunea de a-l avea doar pentru ei, alţii îl dăruiesc celor pe care îi iubesc, îşi umplu sufletul cu putere pentru încă o vreme, alţii îl coc în turtă dulce, îl împodobesc în culori de sărbătoare, îl poartă cu fiecare zâmbet, cu fiecare îmbrăţişare, cu fiecare bucurie, alţii îl cântă.
Mă încep dorurile. Nu, nu cele de copil. De Buna nu mi-e dor doar pentru că era mereu miezul sărbătorii, ci mi-e dragoste pentru că m-a învăţat să fiu și eu, la rându-mi, miezul altora. De dimineţile cu nimic de făcut nu mi-e dor pentru că acum dimineţile prea pline rodesc bucurii prin inimile alor mei dragi. De serile cu mama la poveşti nu mi-e dor, ci mi-e linişte pentru că ele sunt încă aici şi de la ea am învăţat să fiu şi eu poveste altora.
Mă încep dorurile de “ce-ar fi dacă?”…
Ce-ar fi dacă ne-am trezi mereu cu un mare zâmbet pentru că ştim că ne aşteaptă un dar minunat la capătul visului. Oh, dar asta avem deja în fiecare zi, cu fiecare răsărit – suntem vii!
Ce-ar fi dacă ne-am fi prieteni mereu unii altora aşa cum reuşim câteva zile în an, când toate par mai uşor de trecut, înţeles, acceptat şi biruit. Am fi fericiţi fără urme pentru că alegerea e mereu a noastră, la fiecare pas – suntem liberi!
Ce-ar fi dacă ai putea face în fiecare zi ce-ţi doreşti tu? Nu ce ştii că eşti aşteptat să faci, ci ceva care te face împlinit cu adevărat. Nu, nu-i egoist. Bulgărele tău de fericire te va găsi foarte repede neîncăpător şi va porni să-i prindă în braţe şi pe alţii, cu “uite că se poate”, cu iubire, ştergând toată frica şi toată umbra. Dar asta ar trebui să fie cel mai uşor lucru de făcut!

Pentru că nu e nimic de pierdut si tot ce ştim sigur e că una din zilele noastre va fi ultima.
Şi asta e binecuvântare destul cât sa ne impingă să le trăim pe toate întregi, până la ultima clipă şi să le preţuim pe fiecare în parte aşa cum bei însetat de deşert o cană pântecoasă de apă rece. Pentru că însetaţi suntem, în deşert trăim cu fiecare zi pe care o irosim alergând după ce “trebuie” şi lângă noi mereu întinsă a bineţe stă, aburită de rouă, cana cu îmbiere la viaţă.
Şi dacă doar una ar mai fi să fie, o zi doar, eu aleg să ne fie Crăciun. Ştiu, trece prea repede mereu.

Timp ai doar când eşti copil şi când eşti bătrân. Întâi nu poţi sta locului şi-l vrei mai grăbit, apoi nu poţi sta decât locului şi el aleargă fără urmă.
Dar acum el ar ajunge tuturor, pentru că n-ai avea nimic altceva de făcut decât să te trezeşti şi să fii copil, frate, prieten, mamă, părinte, iubit, inimă, cuiva. Adică ai fi cel mai bun TU pentru care te-ai născut aici! Şi în oricare din meseriile astea calde sufletului tot ce ai avea de făcut ar fi să asculţi, să zâmbeşti, să te joci, să dăruieşti, să alini, să iubeşti, să strângi în braţe, să fii iubit.

Nu ţi-ar mai păsa niciodată de ora la care te trezeşti pentru că cine ar vrea să doarmă în loc să simtă toată minunea, nu ţi-ar mai păsa niciodată de cât de lungi ar fi drumurile pentru că n-ar trebui niciodată să pleci de lângă oamenii vieţii tale.
V-am spus că azi locuiesc într-un basm.
Măcar o zi pe an cu toţii ştim calea spre el şi ştim intra.
Doar că uşa rămâne deschisă în toată vremea.
Noi suntem singurii care ne numărăm viaţa… Azi – *scrie tu câte* – zile până la Crăciun.