Singura pe care nu ți-o poate lua nimeni.

Tocmai ce-am văzut acum, pentru prima oară, pe un blog, în capul unui articol, pe lângă toate cele butoane de like, share, media, un semn mic de carte, lângă care stătea explicat: ”4 minute de citit”. Mi-a luat nițel până am priceput. Adică, hai, hai, măria ta, cititorule grăbit, încumetă-te și citește! Nu doare și durează numai 4 minute. Îndură-te!
Nici nu trecuse mult timp de când mă înfrigurasem auzind pe cineva spunând despre ”Bohemian Rapsody”(Queen) – ce piesă bună, păcat că durează așa mult! 7 minute!! Cine are răbdare să asculte ș a p t e minute o melodie?… Ca și cum ai spune, cine are vreme de trăit? De bucurat, de ascultat, de primit, de simțit, de iubit. 7 minute.
Și unde dracu’ alergăm toți ca bezmeticii? Habar n-ai, așa-i?
Toți vor să fii eficient, nimeni nu te vrea liber.
Toți vrem să fim frumoși, pe nimeni nu roade să fie mai bun.
Toți vrem să slăbim, nimeni nu vrea să fie mai deștept. Mai educat, mai politicos, mai răbdător. Toți vrem să fim zen, dar cumva, repede să ne învețe cineva cum, între pauza de țigară, dead-line-urile de pe birou, ratele la bancă și traficul sufocant în care ne storcim unii de alții, tot încercând să ajungem la timp.
Dumnezeu știe unde.
Să nu întârziem, să nu greșim, să nu pierdem, să nu… Să nu! Niciodată să DA.

Să fie totul simplu. Și ca să meargă treaba unsă, să existe pentru toate cele câte o mașinărie, sonerie, avertizare, explicație, barieră, orice, doar să ne țină feriți de a gândi și alege cu capul nostru, până om reuși să ne ridicăm și noi la rangul de roboți seci.

Toți iubim tradițiile, dar nimeni n-are răbdare să coasă un nasture măcar, sau habar de câtă muncă stă în spatele vreunui meșteșug. Vrem case în natură, dar natura, mai strâmtuță așa, să încapă în ”la 15 minute de centrul orașului”. Admirăm peisaje de basm în vacanță, dar lăsăm gunoiul pe jos. Să fie verde cât vezi cu ochii, dar să nu ne murdărim de noroi.

Vrem autentic, dar la preț de chinezărie.

Să mințim, dar pe noi să nu ne mintă nimeni.

Metaforele sunt puerile, credința e pentru fraieri.

Timpul e arendașul lacom, iar viteza, biciul.

Banul e stăpânul, lăfăindu-se în umbra cea răcoroasă, în vreme ce tu slugărești cu spinarea scorojită de arșița fricii pentru ziua de mâine.

Nimeni nu se oprește o clipă să se întrebe cum de nu mai știe de unde au început toate, când a pierdut frâiele minții și a uitat la ce folosesc cheile inimii. Muncim, alergăm și murim. Cu fiecare zi pe care n-o iubim. Pentru că noi nu iubim decât vinerea, sâmbăta, duminica. Și vacanța. Restul sunt zile pe care le zorim la gunoi. Zile, luni, ani, șanse, drumuri, alegeri, pierdute gâfâind să avem o fărâmă de timp liber. Când tot timpul ar trebui să FIM liberi.

Iar acum viermele grabei a înfășurat și literele. Am vrut să scriu ”sunt mută de tristețe”, dar de durere urli, nu taci. Și adevărul celor p a t r u  minute din începutul gândului meu, doare a deznădejde cruntă.

Nu pentru atâtea cele care au rămas deja și vor mai tot pieri necitite, ci pentru puzderia de oameni care nu mai știu și nu mai vor primi în viețile lor… Bogăția! Cunoașterea e bogăție. E putere. Uneori singura pe care nu ți-o poate lua nimeni.

Vom umbla orbi și săraci. Și sărăcia asta lucie ne va împinge și mai abitir în țarcul ne-priceperii și ne-simțirii. Și în țarc, dragii mei, oricât de mare și high-tech ni-l facem, în țarc stau doar turmele.

O rasă de ADHD-ei emoționali.

N-am nicio idee câte minute te va costa citirea cuvintelor mele.

Dar pe mine m-a costat o fărâmă de inimă. În plină vară.

Ce mai, o viață de om!

Credit foto: Oscar Keys