Spune-i, scrie-i, atinge-l!
Mă uitam azi pe Facebook… Da, sunt unul dintre cei cu multe ore în mediul ăsta, relativ virtual – îmi asum cinstit calitatea aceasta, cu ghilimelele de rigoare şi dau vina chicotind pe natura meseriei. Deci, pe pereţii unde ne scriem şi ni se văd câteodată chiar şi inimile, nu ştiu cum s-a potrivit să mă găsesc azi cu o mulţime de oameni frumoşi şi lucruri minunate ieşite din minţile şi mâinile lor.
Vise înălţate curat, până către vârful înmugurit al realităţii.
Oameni pe care îi cunosc mai de aproape, mai de departe, ne suntem fie prieteni, fie colaboratori, cunoştinţe, clienţi, prieteni de prieteni. Sau doar rude de Facebook.
Şi lucrurile frumoase de care sunt mândri – o carte, fotografii reuşite, un examen greu trecut, o expoziţie culinară cu succes, un blog nou, o afacere mică pornită cu entuziasm care îşi găseşte drum, primul album compus, o recunoaştere meritată după ani de muncă… până la întregul simplu, dar vital, al unei case ridicate cu mâna ta, un copac sădit locului gol, o pâine caldă frământată cu dorul bunicii, un suflet de animal câştigat vieţii, o faptă bună când nu ştii că te priveşte cineva.
M-am bucurat pentru fiecare ca pentru fratele meu. Fără vorbe mari că tot vorbe rămân. M-am trezit zâmbind toată, mâinile mi-au plecat singure pe taste, am scris fiecăruia măcar un cuvânt şi un Like de înfăptuire, i-am sunat pe cei pe care i-am putut găsi.
Cele mai frumoase ore primite azi. Da, primite! Pentru că deşi ar putea părea că eu am adus ceva la strângerea asta de mâini, darul a venit de la ei.
O clipă cu un om fericit se prinde de tine, vrei nu vrei, virus de fericire şi sămânţă de zbor.
Ştiu bine cum doare să nu primeşti o vorbă bună sau o apreciere atunci când ai nevoie de ea ca de-o treaptă, ca de-un umăr bun. Şi tu ştii!
Ştiu la fel de bine oameni mai împăcaţi să-ţi dea unul din rinichi decât un „bravo!” cu ochii licărind a lacrimă de bucurie. Oameni ascuţiti fie de-o severitate uscată cu care cred că te călesc de fapt, fie dintre cei care cred că dacă te-ar lăuda cu ceva, e ca şi cum ţi-ar oferi locul lor în faţă în cursa închipuită în care trăiesc probabil. Singuri.
Aşa că ridică-ţi un strop ochii din slovele mele aici, uită-te în jur, viu sau virtual! Nu lăsa spaţiul fizic să-ţi fie hotar. O să găseşti repede măcar un om căruia să simţi că vrei să-i întâlneşti ochii şi să-i spui – Bravo !
Fă-o dacă e prietenul tău, fă-o mai ales dacă nu e! Încă.
Bucură-te cu toată inima pentru el chiar dacă viaţa ta azi este sau nu acolo unde ţi-o doreşte inima! Dacă deja ştii gustul plin al reuşitei, ştii că e şi mai dulce împărţită şi primită. Dacă eşti încă departe de ea, cu atât mai mult trebuie să te ridice din rutină gândul că cineva a izbândit. Că se poate!
Dă drumul la ceva hăţuri, aruncă din bagajele de umbră, rupe din buruienile îndoielii, aruncă departe umbra lui „ce-o să creadă despre mine?”.
Ridică-te, deschide-te la cămaşa inimii, respiră adânc aerul primenit din jurul tău!
Spune-i, scrie-i, atinge-l! Nu cântări, nu compara, nu (te) măsura. Indiferent cine e, cât de bine vă ştiţi, dacă măcar vă cunoaşteţi.
Ziua mea de azi mi-a dezvelit într-un fel nou o vorbă bună pe care o păstrez de mult lumină de veghe pentru suflet… “de când am deprins Iubirea, mi-a devenit îndeletnicire” (Rumi)
Tu, eu, toţi, suntem Oameni. Una. Unul. Acelaşi sânge, aceeaşi bătaie de inimă ştiută, aceeaşi sare în lacrimi, aceeaşi căldură într-o îmbrăţişare. Nu descreşti privind spre cel care s-a ridicat, ci i te alături, ochi în ochi.
Egal în bucurie. Liber.
multumesc, Anca, ma bucur sa te aflu, sa te citesc… sa fim… 🙂 <3
Cu drag, Iulia! 🙂 Să fim!