Te-am dat afară

 


Şi sigur că doare.
Pentru că viaţa e prea scurtă să o împrăştii aşteptând, răbdând lucruri care te macină, născocindu-ţi vinovăţii imaginare cu care să justifici răceala celuilalt, acceptând ne-simţiri şi nepăsare, în numele faptului că toate sunt executate impecabil de civilizat, cu zece rânduri de ghilimele desigur.
Barda regulilor nu-şi are locul în carnea iubirii.

Cine îţi spune că nu trebuie să aştepţi nimic pentru iubirea ta, e cel care ştie foarte bine că a venit doar să ia. După ce te-a secat de toate, când vei vrea să ceri ceva pentru tine, tot el îţi va spune îndepărtându-se ţâţâind dezamăgit din buze, că nu eşti în stare să iubeşti necondiţionat. Şi chiar nu poţi.
Iubirea necondiţionată există în cel mai fericit caz în doar două dimensiuni – Mamă-copil şi Dumnezeu. Pentru restul avem liber-arbitru şi bun-simţ emoţional. Primul uzat la maxim, al doilea nou-nouţ, cu ambalajul intact!
Dacă rezişti să nu alini omul pe care spui că-l preţuieşti, doar pentru că mai întâi trebuie să fii sigur că a înţeles pentru ce l-ai pedepsit, atunci nu iubeşti, stăpâneşti.
Dacă îl poţi minţi sau i te poţi ascunde, doar pentru a-i putea spune mai târziu câtă generozitate ai avut ţinându-l departe de a te ajuta, atunci nu iubeşti, controlezi cine şi când închide şi deschide uşile între voi.
Dacă îi spui că asculţi şi în timpul ăsta îţi cumpăneşti cuvintele cu care îl vei putea face să tacă , atunci nu iubeşti, doar îl vrei lângă tine. Dar îl vrei schimbat.
Cinstit ar fi să-i spui că nu e el. Că nu e ea. Că n-a fost să fie cu voi doi.
Altfel omul de lângă tine într-o zi va urla de durere şi tu îi vei reproşa că e agresiv. Sau va înghenunchia strivit de neputinţa de a te mulţumi şi tu îi vei spune că nu ştie să stea drept pentru tine, să te apere. Sau va înţelege că toate cuvintele tale frumos poleite au fost doar praf şi va încerca să-şi scuture inima de el, iar tu îi vei striga că nu te înţelege.
Cinstit ar fi să recunoaştem că avem aşteptări. Toţi.
Şi în sfârşit aici mărimea nu contează. Iubeşti, rupi din tine şi îi dai celuilalt. Dar speri ca el, ea să-ţi împlinească golurile, să-ţi poată privi rănile fără să fugă, să-ţi fie măsură şi oglindă în toate cele care sunt. Pentru că nu suntem făcuţi să ne purtăm greutatea inimii singuri.
Cinstit ar fi să recunoşti când ai greşit. Chiar dacă celălalt ţi-a lăsat deja să treacă multe dăţi în care te-ai făcut că plouă doar pentru că ai văzut că merge sau pentru că aveai deja pregătită palma cu care să-i întorci obrazul, scoţând răbojul cu dăţile în care a greşit şi el.
Prea văd mulţi oameni spunând „te iert” aşa cum ar lua o pilulă prea amară doar pentru că li s-a spus că îi va vindeca. Iertarea nu stă prinsă unui cuvânt, nici măcar unui gând, oricât de bun. Iertare înseamnă să calci cu tălpile arse peste frică. Peste frica de a fi din nou rănit, peste teama că dăruieşti fără să te gândeşti că traista ta rămâne goală. Iertarea e libertate. Sau nu e nimic.
Cinstit ar fi să nu minţi Iubirea! Adică pe tine sau pe celălalt. Să nu foloseşti cuvinte mari doar pentru că te fac să pari mai bun. Să-ţi duci până la capăt promisiunile. Să îţi asumi lucrurile pe care le-ai spus, simţit, dăruit. Chiar dacă acum dor şi ai fi vrut să nu fi fost atât de fraier.
Cinstit e să ai curaj atunci când celălalt nu are! Te-a dat deja afară din viaţa lui, a ei, dar nu te-a mai anunţat. Era de la sine înţeles că nu-l meriţi, aşa că din viaţa voastră împreună, ar vrea să iasă mândru de diplomaţia cu care te ignoră, nepătat de îndoieli, fluturând apripile găurite ale convingerii că a fost mereu doar vina ta.
Lasă-i bucuria asta, ca un ultim dar. Tu ştii cine eşti. El, ea n-o să mai înţeleagă oricum de aici înainte.
Şi e valabil pentru toate relaţiile – prieteni, colegi, rude – toate relațiile pe care le porţi în suflet, care te ating. Nu te grăbi să crezi că vorbesc despre un iubit sau un soţ, iubirea creşte în multe chipuri. La fel şi lacrimile. Tu ştii cel mai bine unde, în inimă, îţi vor răsuna cuvintele mele. Rupe tu zăgazul, scutură-te de toate legăturile care-ţi frâng din aripi, chiar dacă au pornit cu cele mai bune intenţii.
Toţi avem în viaţă oameni care nu ne merită. Nu pentru că am fi prea buni ci pentru că suntem diferiţi, nu ne aparţinem pe acelaşi drum. Şi e nesănătos şi steril să ne închipuim că ne-om sacrifica totuşi pe altarul vreunui ideal înalt – cel mai adesea asta însemnând familie sau doar gura lumii. Singurul ideal ar fi să fii fericită. Tot restul lumii tale s-ar alinia la el dacă ai avea curaj să-l urmezi.
Nu lăsa timp să curgă sperând că va fi bine, dacă n-a fost în văpăile începutului, acum din jar stins n-o să mai vezi flăcără. Poţi mai mult! Poţi să începi să-ţi preţuieşti inima, viaţa, timpul, iubirea – dacă tu o vei face, vor învăţa şi ceilalţi s-o facă aşa cum îţi trebuie.
Retează frica, usucă-ţi lacrimile, curaţă din tine rănile care-ţi ţin frâu, alege să fii liberă şi spune-i acum, înainte să şovăi din nou :
Da, mi-am pierdut cumpătul! Te-am dat afară! Mi-am pierdut cumpătul pentru că nu pot calcula sec cum să „ies bine”, pentru că nu pot aştepta să-ţi pese, pentru că nu pot pândi greşeli, deşi m-ai învăţat asta zi de zi, pentru că nu pot să-ţi măsor paşii către uşă fără să vreau să te opreşti, fără să doară că n-o faci, pentru că nu pot îndura să tai încă şi încă o dată rădăcina încrederii.
Ştiu că n-ai cum să înţelegi. Ai fi putut doar dacă ar fi fost adevărat atunci când ai spus – te iubesc.

 


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *