Treimea mea de Femei

Căci în Joia Mare sufletele se întorc acasă și se așează cuminți la streașină. Blândă ostoire dorului.

Din seninul bunei dimineți mi-a răsărit în minte, de nicăieri, imaginea palmelor brăzdate de vreme ale străbunicii mele, adăpostind întru sărutare-leac de deochi, puii mici de găină, abia ieșiți din ou, curați ca aurul soarelui. Câtă moliciune caldă de iubire încăpea în trupul mâinilor ei atât de trăite… Le-am văzut frământând pâine, săpând grădina, oblojind, rupând, mângâind, îndurând, dăruind, primind. Niciodată odihnind. Cât de uimitoare trebuie să fi fost minunea de a păși în lumea asta, ocrotit de ele? Aripă vie îmbrățișată pe sufletul meu de copil. Atât cât am să fiu eu, are să rămână și ea. Aici. Așteptându-mă zâmbind îndărătul perdelei albe de lumină, țesută de mâinile ei… Să-i mai fiu o dată. Poveste.

Ana mea. Draga mea de foc și pară vie. Cum a fugit ea de acasă cu omul ei, la 18 ani, pentru că între iubirea lor şi restul lumii, nedreptatea ridicase stavile de pământ, bani, regimuri politice şi alte nimicuri. Şi-a luat salba de aur, zestre de la Dumnezeu Bunul, căci o găsise de copilă, în codru, comoară îngropată într-o oală de lut, şi dusă a fost fără să se uite înapoi. N-a dat niciodată înapoi din nimic, n-a renunţat niciodată până n-a izbândit şi nimeni nu cred că a priceput vreodată cum a reuşit ea mereu să facă tot ce şi-a pus în minte, fără să se răzbată afară luptă sau chin. Mi-o amintesc cosând sub prunii din grădină, cântând încetișor în liniştea amiezii când toţi dormeau, trezindu-se înaintea zorilor, înaintea tuturor, mergând prin curte cu toate animalele, alai tăcut după ea ca după cine ştie ce zeitate întrupată, mângâind creştetul mieilor, puilor de câine și mustăţile pisicilor prinse la oala cu smântână.

Mi-o amintesc tăcând şi privind, împăcându-și omul după ce pierduseră tot în ’54, sub secera cea roșie. Mi-o amintesc trăind! La străbunica mea am văzut cel mai viu întâmplându-se minunea asta. Toţi cei 106 ani ai ei.

Și din năluca ei de lumină, în sufletul meu, înflorește, iubire, chipul aievea al copilei ei. Buna mea bună. Aleg cuminte nuca pentru cozonaci și gândul la ea zboară… Cum împăturea ea binișor coca dulce, cântându-i în șoaptă, ca unui prunc năzdrăvan, și mărunţea apoi pe îndelete miejii dulci, cum știa că-mi plac mie. Mărișori, nu măcinați fin, la mașina a neștiutoare de suflet. Nucile mele, azi,  fură gata din două bâzâituri de robot numai. 10 secunde. Și dau să-mi pară rău – uite, dacă ar fi avut și ea așa minunăţie, n-ar mai fi trudit atât prin bucătărie, ar avut un strop de odihnă și pentru ea, și am fi stat mai mult împreună, la povești… Apoi o simt zâmbind cuminte din odaia a bună a inimii, în care-mi locuiește de când e înger, și pricep – truda ei pentru noi era odihna inimii ei, era Iubire, iar timpul acela niciodată pierdut, pentru că eram mereu cu ea, ascultându-i poveștile, învățând, crescând. Curat, limpede. Rădăcină. Mugure pentru aripile pe care mi le dorea.

Ce-ar fi făcut draga de ea acum, în preajma sărbătorilor, cum aş fi stat eu, doi ochi mari, ghemuită cald pe scăunașul cu blăniţă de oaie din bucătărie, sorbindu-i din ochi fiecare mişcare, urmărind-o atentă, fără s-o sâcâi cu întrebări multe, încercând să princep eu singurică cât mai bine tot. Cât era de iute – o femeie mărunțică la trup, cu chipul însuflețit de o simplitate curată, doar a ei. Luminoasă ca mierea, înmiresmată ca o pâine proaspăt scoasă din cuptor. Am văzut-o ani şi ani, trezindu-se la 4 dimineaţa să ne răsară bucurii, duminici, zile de Crăciun, de Paşte, ziua mea, ziua mamei, a tuturor. N-am auzit-o niciodată plângându-se de nimic, am văzut-o doar fericită că reuşeşte să le ducă pe toate, am auzit-o cerând lui Dumnezeu doar putere să iasă la liman, să se ridice şi să meargă mai departe cu capul sus! „Fără să-i sufle nimeni în ciorbă” – cum ar fi spus ea. N-am auzit-o văitându-se de nimic nici când rămăsese o palmă de om, doar ochi, şi ştia că e aproape de sfârşitul drumului. Atunci doar a tăcut.

Sălășuiește de acum în cel mai curat alb sufletului meu. Varul proaspăt îmbrățișat pe trunchiul salcâmilor de lângă fântâna ei. Florile de busuioc, râzând în fereștile ei luminoase. Așternuturile de pânză înmiresmată, țesută de mâinile ei. Mâinile ei care sunt acum aripi de os alb, dezvelit pământului. Buna mea. Dumnezeul copilăriei mele. Și al inimii mele, oricât de bătrână mi-ar îngădui-o viața să crească.
Inima mea a rămâne copilă în iubirea ei.

Voi dacă încă vă mai aveți vie, alături, icoana copilăriei voastre, azi și în toate zilele de mâine, treceți-i din senin pragul, sau măcar puneți mâna pe telefon și spuneți-i – Te iubesc! Mulțumesc! Iartă-mă! Sunt aici.

Așa s-a făcut că rânduiala inimii mele e să-mi fie și mai dragă mama pentru că e copila ei. Urma ei încă pe lume. Nu știu unde o va purta timpul, dar în mine, mama rămâne cum au ghicit-o întâia oară ochii mei de pui de om. Tânără, strălucire bălaie, frumoasă, balerină, muzică, zâmbet de octombrie, ochi verzi cu sălcii unduind între tristețe și ”mergem înainte”, libertate, văzduh, mare, nisipuri de dor, cărţi, pagini scrise, ori răsfoite la nesfârşit. Nu mă pot gândi la ea altfel. N-au răzbătut la mine, învățătură de la ea, mai nimic din toate astea, așa cum și-ar fi dorit poate. Sunt cumva doar ale ei, şi în lumea mea, îi vor aparține mereu. Mi-e drag de noua ei linişte, de cum poate plânge şi râde în acelaşi timp, de cum începe să respire din nou liberă, sub aceeaşi copaci frumoşi care le-au adăpostit de arşiţă, prin vreme, pe mama şi buna ei. Mi-e drag că se regăseşte, că îşi scrie amintirile, că nu se sătură să caute altele, că nu oboseşte să înceapă, că are tinereţea de a trece noaptea fără să poată lasă din mâna o carte iubită. Mi-e cel mai drag că zâmbeşte! Din nou.

Trei generații de femei, blânde în biruința lor asupra timpului. Treimea mea de Femei.

Cât eu încă sunt, rostul lor e deplin. Și minunea rămâne. Cum suntem împletite cu toatele, cum am primit darul ăsta incredibil ca pentru ceva timp să ne petrecem împreună, în același trunchi de viață.
De sărbătoare, buna mea, Ioana, ar fi rupt plămadă din sufletul ei şi ne-ar fi hrănit cu toate bucuriile la care poate pofti un suflet de prea mult timp plecat în lume. Străbuna mea, Ana, ar fi copt pâinea cea mai dulce, de-am fi lăcrimat cu toții la prima îmbucătură, pricepând ce dor ne-a fost să ne strângem Acasă. Iar dacă ele două încă ar fi, mama mea, Elena, ar fi din nou copila cu ochii de iarbă, dansând în soare, mereu aducătoare de povești și veselie. Totul ar fi întreg și lumea din nou rotundă.

Îmi umblu desculță prin gânduri să nu tulbur taina mulțumirii că sunt. Azi las odihnei dorul și respir cu palmele împreunate – mulțumesc!
Le privesc încă uimită, pe toate trei, dansând în sulfetul meu, ursitoare de viaţă, aducându-mi în dar dragoste, putere, zâmbetul că mă pot ridica din orice greu, credinţă, linişte, privirea dreaptă, libertate, împăcare, lumină, copaci, rădăcini, păsări, zbor, minuni şi Lumină. Și iarăși Iubire.
Mulţumesc lui Dumnezeu că m-am născut să le pot primi.
Mulţumesc lui Dumnezeu că am ştiut şi încă mai învăţ cum să fac asta.
Mulţumesc treimii mele de Femei.
De la care am furat meseria de a trăi.

Sursa foto: Pinterest