Tu știi cât?

 


Deschid facebook după ce am reușit să-mi sădesc în sfârșit busuiocul, cimbrul și ce mai aveam verde în gândul ăl’ bun de azi, veselă nevoie mare și îmbujorată de soare.
Și mă prinde de piept primul status care-mi iese în cale – un prieten luându-și adio cu o poveste de o frumusețe sfâșietoare de la o prietenă veche, bănuiesc, citind. Îmi spunea ceva numele și o caut. O femeie tânără, frumoasă, iubită și acum plânsă de o mulțime de prieteni năuciți de veste.
42 de ani sfârșiți ieri.
Aproape că nu mai contează de ce. 42. Atât. Plâng mic pentru cineva niciodată cunoscut. Odihnește-te în pace, draga mea – șoptesc cu voce tare de parcă ar fi lângă mine.
Plâng pentru un suflet. Și pentru mine. Pentru noi. Toți. Am 40 și eu și, ca și tine, sunt convinsă că timp mai e, hăt, pentru toate. Dacă am pricepe cât de fragilă, prețioasă și năucitor de scurtă e viața, am țâșni în picioare urlând, chiar acum, azi, în clipa asta și am rupe de pe noi hățurile tuturor amânărilor în care ne bălăcim, tuturor îndoielilor, fricilor, neputințelor.

N-am accepta niciun NU, n-am mai pierde timpul cu nicio explicație, nu ne-ar mai păsa de nicio prostie din toate cele în care ne risipim viața. Am fugi mâncând pământul să ne prindem visul cu amândouă mâinile și să nu-i mai dăm drumul. Am lăsa tot și ne-am petrece tot timpul cu cei iubiți, ne-am spune toate lucrurile nespuse, am iubi pentru că nimic altceva nu și-ar mai găsi rostul, (ne-)am ierta precum și noi suntem iertați, am fi peste măsurile omenești de liberi.
Imposibil de îngenuncheat, nestăvilit de fericiți.
Dar n-o s-o facem nici azi. Mai avem de rezolvat una, două, șapte chestii de pe lista aia foarte importantă cu care am pornit ziua. Ai să te gândești că vis, vis, da’ cine plătește facturile și ratele la viață? Lasă că vreme de trăit este. În weekend. În vacanță. Nu azi, azi avem treabă. Înainte să putem începe să fim trebuie să terminăm barem programul de lucru, cumpărăturile, telefoanele, mailurile și ce-o mai pica.
Apoi o să visăm iar, dar cuminți acum, că va veni și ziua în care vom avea.
Nu vom fi. Vom avea.
Timp, bani, timp, spațiu, liniște. Lațuri pe care le pregătim frumos de azi pentru că și mâine trebuie să avem ceva sigur și stabil cu care să ne împiedicăm să fugim. Suntem educați, civilizați, responsabili. Față de lucruri, principii, societate, până și față de neprieteni.
Dar față de sufletul din tine când ai să capeți curaj să fii responsabil? Renunțăm de bunăvoie la timpul vieții noastre pentru bani, la liniște pentru îndoieli, la visuri pentru obligații, la tinerețe pentru siguranță, la bucurie pentru frica de a nu pierde.
Ce-ai vrea să-ți poți spune ultima oară când îți vei judeca viața? Că ți-ai făcut treaba, că ți-ai plătit datoriile, că ai făcut totul corect? Sau…
În timpul de când scriu aici, cine știe câte alte suflete au mai lăsat în urmă lumea noastră de pământ, iar femeia asta frumoasă de care mă apucasem să povestesc a primit deja gândul meu bun și mi-ar spune și ea ceva, cred… Urechile n-o aud. Inima însă știe deja. Și bate!
Bate cât poate de tare, doar doar oi auzi-o… 40, 42, 50, 60, 70, 80…
Tu știi cât? Atunci de ce stăm tot aici în loc să fi plecat deja să trăim?

Foto credit : Chen Ming


2 Comentarii to “Tu știi cât?

  • Da, dar totusi cine plateste facturile? 🙂 Tot dau de mensaje de genul asta si cred in ele si sunt frumoase si stiu ca asa e, ca trebuie sa traim, ca viata e scurta, ca e frumoasa, ca e pacat de timpul care se scurge in noi si prin noi, ca nu il luam din toata inima si vad si oameni care par, cel putin de la distanta si total din afara, a fi gasit formula la indeplinirea visurilor si a fi fericiti si totusi, cum se face asta? Cum se ajunge acolo, cum treci de la job bine platit, dar cu orele de rigoare sau facut fara placere, la visul tau frumos, dar care poate ca nu iti umple farfuria? Sa faci sacrificii pana ajunge sa umple, sa te obisnuiesti cu mai putin? Desigur, dar ar fi bine ca acel putin sa nu fie la limita subsistentei. Cand ai o familie ce sa mai spun, mi se pare sí mai greu. Macar nu e cazul meu, dar cred ca inconstient si de asta, de teama ca responsabilitatile mi-ar ingreuna si mai tare visele si puterea de a ajunge la ele, chiar daca sunt in procesul de a ma lumina in privinta lor. Poti avea un om langa tine care sa te sustina, dar daca nu il ai ce faci, ii bagi divort? Sunt multe aspecte si realitatea e complexa. Da, nu e cazul sa ne simtim victime si sa ne plangem de mila, nu e vorba de asta. Se poate? Sunt sigura. Cum? Imi imaginez ca sunt mai multe cai. As vrea sincer SA stiu care e a mea. „Formula” ta care a fost?

    • Anca Constantin
      9 luni ago

      Corina… îți mulțumesc pentru gânduri! Dacă vrem să cântărim bunăstare materială și bogăție sufletească, în același cântar chiar nu
      încap. Sigur, pot exista împreună, dar nu le poți măsura la fel și nici nu pot ține loc una alteia. Nu vreau să dau sfaturi niciodată – toate lucrurile pe care le scriu aici, mi le-am spus/scris/deslușit mai întâi eu mie. Așa că nu știu decât calea mea și aud doar vocea inimii mele. Cum să ajungi la visul tău? Trezindu-te. Tu plătești facturile oricum ar fi. Când ești pe drumul pe care ți l-ai dorit, plătești doar bani și ăsta e cel mai mic preț posibil. Când nu faci ce ți-ai dori și nu îndrăznești să-ți urmezi visul, plătești cu viață. A ta. Care trece. Ca să ne dăm jos din copacul filosofiei… știu cum spui, știu că e greu, dar pentru tot ce e prețios merită și trebuie să lupți. ”Formula” mea… Am renunțat de aproape 15 ani la ”confortul” unui job și am făcut ce-mi doream să fac. A fost mai mult decât greu și ușor nu va fi niciodată. Dar inima mea spune DA în fiecare dimineață. Am lângă mine un om care îmi susține visurile cu sufletul și mâinile lui, muncim și facem totul împreună. Dar nu l-am câștigat la Loto, nu mi-a picat din cer. L-am ales. M-a ales. E lângă mine pentru că e omul care e, ne merităm unul pe altul. Și asta înseamnă iubire și străduință zi de zi. Dacă ai lângă tine pe cineva care nu te susține, bagi divorț? Păi, dacă așa stau lucrurile, nu ai pe nimeni lângă tine de fapt, cum de sunteți căsătoriți? Și mă opresc aici… Da, realitatea e complexă, dar cel mai adesea spunem asta atunci când (ne) e prea greu să luăm decizia pe care ne-o dorim. Poate ești foarte tânără, poate crezi că ai tot timpul din lume, m-aș bucura să fie așa. Dar, oare, nu tocmai pentru că ai înainte tot timpul din lume, ar trebui să-l vrei pe tot fericit? Nu risipit în ”nu încă”? Sunt destui în jur dornici să te convingă că nu poți, că e prea greu, că ”cioara din mână pe vrabia de pe gard”, știi și tu… Inima ta ce spune? Ea e singura căreia trebuie să-i dai socoteală. 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *