Vecini de… Mulțumesc!

Eram la poştă, zi de vară, înecăcios de caldă, cu aglomeraţie şi funcţionari, să zicem politicos, plictisiţi.
Din spatele meu am auzit o doamnă rugând pe cineva să-i completeze un formular pentru că nu avea ochelarii la ea. N-am auzit clar replica celuilalt, doar un bombănit de “n-am timp, cucoană!”, şi apoi un mic “îmi cer scuze pentru deranj”, al ei, din care am simţit o tristeţe amăruie, care a întunecat pentru o clipă tot soarele orbitor de afară. În fracţiunea de secundă cât a durat să mă întorc cu faţa spre ei, am realizat că vocea aceea îmi era familiară. Clară, adâncă, articulată, un strop aprigă de forţă, curată ca un râu de munte încetinind în plină pădure. Când am ajuns cu ochii pe urma sunetului, am recunoscut-o imediat!
Doamna Lupu. Teoria literaturii şi gramatică. Liceu.
Aproape neschimbată… O femeie cu o prezenţă imposibil de ignorat, cu ceva din trăsăturile unei Isabella Rosellini, matură, şi energia Vitoriei Lipan întruchipată, prin nu ştiu ce miracol, de un Gauguin. Printre văi de vârste, abia ghiciți, anii care îi trecuseră de atunci peste chip, purtați drept, ca pe o decorație primită din senin. Cu senin.
I-am căutat ochii în timp ce spusesem deja – vă ajut eu!

Și atunci a înflorit. Zâmbetul. S-a şters tot norul de mâhnire, la fel de repede cum se risipeşte asprimea din ochii unui profesor atunci când simte speranţa rodului din ce a sădit. Mi-a mulţumit cu acelaşi zâmbet larg – “îmi pare sincer rău că l-am deranjat pe tânărul dinainte. Nu mai au oamenii timp pentru oameni”- a oftat şi, în timp ce scriam, mi-a mai spus cu cel mai natural drag – “scrieţi frumos! Acum copiii ştiu să scrie doar cu taste, în locul cuvintelor pe hârtie care erau atât de frumoase. Poate mai încete, dar cu atâta rost”.
Am recompus cuvintele ei mult după clipele acelea, pe loc, atunci, n-am auzit decât “acum copiii” și am simțit doar privirea unui dascăl mulțumit de aripile mugurelui crescând sub ochii lui.
Soarele abia acum strălucea. După zile şi zile. După cine știe câți ani. Trăieşti, auzi, vezi, simţi şi într-o zi, cineva vine de nicăieri şi te vede aşa cum lumea lui are sens, sau lumea lui are sens chiar şi pentru o clipă, pentru că tu faci ceva anume, minuscul şi nevăzut de nimeni altcineva.
Părinţii mei au fost amândoi profesori, dar niciodată până în clipa aceea n-am înţeles că a fi Dascăl e un har! Iar oamenii care îl primesc sunt născuţi să vadă în jur toţi, dar absolut toti vlăstarii, toţi copiii, și toţi oamenii ca fiind începuturi de drum și viață.  Și mai mult, și mai prețios decât faptul că știu oferi sevă pentru toate ideile ce abia se nasc, ştiu să te îmbrăţişeze atunci când reuşeşti! Chiar şi doar cu un simplu gest, cu o singură încuviințare cu inima zâmbind.
Am terminat de scris, acolo, pe pupitrul rece de marmură și aş mai fi greşit câte ceva, doar s-o pot lua de la capăt și să mai rămân puțin timp cu ea. Alergau prin mine amintiri şi gânduri, ropotind luminos.
Ştiam deja că nu mă recunoscuse. I-am întins hârtiile, stiloul (Doamne, de când nu mai scriesem cu un stilou!), mi-a mulţumit zâmbind din nou şi am simţit-o bucurându-se curat, că n-a avut pe deplin dreptate crezând că e din ce în ce mai singură într-o lume doar a ei, ideal decentă, calmă şi caldă cu timp pentru fiecare om în parte.
N-am găsit în mine putere să-i spun că o cunosc sau că i-am fost elevă… N-am găsit putere să-i spulber bucuria că azi, un om, un simplu necunoscut, i-a fost de ajutor doar pentru că așa e firesc.  Doar pentru promisiunea pe care ţi-o lasă un simplu mulţumesc. N-am găsit puterea să-i șubrezesc speranța că lumea e frumoasă, aşa cum a crezut-o mereu.
Ne-am spus cald “o zi frumoasă!” şi i-am făcut discret cu ochiul funcţionarei de la ghişeu, cu care mă ştiu binişor şi care astfel a întâmpinat-o şi ea cu un zâmbet mare, de vară, şi am plecat. Am urmărit-o apoi câteva clipe cu privirea. Întâlnise între timp un cunoscut, îi vorbea cu entuziasm despre ceva, strângând la piept un buchet mare de flori de câmp jucăuşe.
Să fii Dascal e un har!
Pentru că dincolo de orice te poate învăţa să faci sau să afli, un dascăl adevarat ştie să-ţi descopere în primul rând tot ce e mai bun în tine.
Ştiam să dăruiesc şi am dăruit un strop de timp şi un surâs cald şi îmi rămâne pentru mereu temă pentru acasă să nu uit să mă bucur de bucuria altcuiva şi să ajut întotdeauna, cu orice, oricând pot, orice om, chiar dacă ne cunoaștem și mai ales dacă el înca nu ştie că… ne cunoaştem.
Suntem cu toții vecini de Lume şi de Mulţumesc.