Vecini de… Mulțumesc!

 


Acum ceva vreme mi s-a întâmplat ceva care mi-a rămas lipit de suflet. Eram la poştă, zi de vară, înecăcios de caldă, cu aglomeraţie şi funcţionari să zicem politicos, plictisiţi.
Din spatele meu am auzit o doamnă rugând pe cineva să-i completeze un formular pentru că nu avea ochelarii la ea. N-am auzit replica celuilalt clar, doar un bombănit de “n-am timp, cucoană!”, şi apoi un mic “îmi cer scuze pentru deranj”, al ei, din care am simţit o tristeţe amărui care a întunecat pentru o clipă tot soarele orbitor de afară. În fracţiunea de secundă cât a durat să mă întorc cu faţa spre ei, am realizat că vocea îmi era familiar. Clară, adâncă, articulată, un strop aprigă de forţă, curată ca un râu de munte încetinind în plină pădure. Când am ajuns cu ochii pe urma sunetului, am recunoscut-o imediat!
Doamna Lupu. Teoria literaturii şi gramatică. Liceu.
Aproape neschimbată…O femeie cu o prezenţă imposibil de ignorat, cu ceva din trăsăturile unei mature Isabella Rosellini şi energia Vitoriei Lipan întruchipată, prin nu ştiu ce miracol, de un Gauguin. Printre văi de vârste, abia ghiciți, anii care îi trecuseră de atunci peste chip, purtați drept, ca pe o decorație primită din senin. Cu senin.
I-am căutat ochii în timp ce spusesem deja – vă ajut eu!

Aproape neschimbată… O femeie cu o prezenţă imposibil de ignorat, cu ceva din trăsăturile unei mature Isabella Rosellini şi energia Vitoriei Lipan întruchipată, prin nu ştiu ce miracol, de un Gauguin. Printre văi de vârste, abia ghiciți, anii care îi trecuseră de atunci peste chip, purtați drept, ca pe o decorație primită din senin. Cu senin.
I-am căutat ochii în timp ce spusesem deja – vă ajut eu!
Atunci a înflorit zâmbetul! S-a şters tot norul de mâhnire, la fel de repede cum se risipeşte stricteţea aspră din ochii unui profesor atunci când simte speranţa rodului a ce a sădit. Mi-a mulţumit cu acelaşi zâmbet larg – “îmi pare sincer rău că am deranjat tânărul dinainte. nu mai au oamenii timp pentru oameni”- a oftat şi în timp ce scriam, mi-a mai spus cu cel mai natural drag – “scrieţi frumos! Acum copiii ştiu să scrie doar cu taste, în locul cuvintelor pe hârtie care erau atât de frumoase. Poate mai încete dar cu atâta rost”.
Am recompus cuvintele ei mult după clipele acelea, pe loc, atunci, n-am auzit decât “acum copiii” și am simțit doar privirea unui dascăl mulțumit de aripile copilului din fața ei.
Soarele abia acum strălucea. După zile şi zile. După cine știe câți ani. Trăieşti, auzi, vezi, simţi, şi într-o zi, cineva vine de nicăieri şi te vede aşa cum lumea lui are sens, sau lumea lui are sens chiar şi pentru o clipă, pentru că tu faci ceva anume, minuscul şi nevăzut de nimeni altcineva.
Părinţii mei au fost amândoi profesori, dar niciodată până în clipa aceea n-am înţeles de că a fi Dascăl e un har! Iar oamenii care îl primesc sunt născuţi să vadă în jur toţi, dar absolut toti vlăstarii, toţi copiii, și toţi oamenii ca fiind copii, şi mai mult și mai prețios decât faptul că știu oferi sevă pentru toate ideile ce vor să fie, ştiu să te îmbrăţişeze atunci când reuşeşti! Chiar şi doar cu un simplu gest, o încuviințare cu inima zâmbind.
Am terminat de scris, acolo, pe pupitrul rece de marmură și…aş mai fi greşit câte ceva, doar s-o pot lua de la capăt și să mai rămân puțin timp cu ea. Alergau prin mine amintiri şi gânduri, ropotind luminos.
Ştiam deja că nu mă recunoscuse. I-am întins hârtiile, stiloul (Doamne, de când nu mai scriesem cu un stilou!) Mi-a mulţumit zâmbind din nou şi am simţit-o bucurându-se atât, că n-a avut pe deplin dreptate crezând că e din ce în ce mai singură într-o lume doar a ei, ideal decentă, calmă şi caldă cu timp pentru fiecare om în parte.
N-am găsit în mine putere să-i spun că o cunosc sau că i-am fost elevă… N-am găsit putere să-i spulber bucuria că azi, un om oarecare, necunoscut, i-a fost de ajutor pentru doar un zâmbet şi promisiunea pe care ţi-o lasă un simplu mulţumesc. N-am găsit puterea să-i șubrezesc speranța că lumea e frumoasă aşa cum a crezut-o mereu!
Ne-am spus cald “o zi frumoasă!” şi i-am făcut discret cu ochiul funcţionarei de la ghişeu, cu care mă ştiu binişor şi care astfel a întâmpinat-o şi ea cu un zâmbet mare, de vară, şi am plecat. Am urmărit-o apoi câteva clipe cu privirea – întâlnise între timp un cunoscut și îi vorbea cu patos și bucurie despre ceva, strângând la piept un buchet mare de flori de câmp jucăuşe.
Să fii Dascal e un har!
Pentru că dincolo de ce te poate învăţa să faci sau să ştii, un dascăl adevarat ştie să-ţi descopere în primul rând tot ce ai tu deja mai bun.
Ştiam să dăruiesc şi am dăruit un strop de timp şi un surâs cald şi imi rămâne pentru mereu temă pentru acasă să nu uit să mă bucur de bucuria altcuiva şi să ajut întotdeauna, dacă pot, orice om, chiar dacă el înca nu ştie că… ne cunoaştem!
Vecini de Lume şi de Mulţumesc…

 


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *