O vreme senină să (te) aștepți. Pe tine.

Până acum ceva timp mi-era a mândrie așa un strop că mă știam un om de nădejde. Adică știută ca un om pe mâna căruia ce lași, lași cu încrederea țeapănă că rezolvă temeinic, la timp, bine, uneori mai bine decât te-ai gândit sau așteptat. Acum mi-e a prostie. Chiar dacă nevinovată.

De puțină vreme am început să mă uit și eu mai bine la oamenii pe care i-am mulțumit, fără să șovăi, de-a lungul și de-a latul anilor mei. Niciunul n-are nici pe departe atâta păr alb în cap ca mine. Ba mai mult, unii din oamenii ăștia mă povățuiesc acum să o las mai moale, că totul va fi bine. Știu ei! Experiența lor le spune că toate se rezolvă. Experiența mea spune că pe toate LE-am rezolvat cumva. Și nu-mi vine a liniște. Îmi vine a câmpi. Câmpi largi și verzi de ”nu-mi mai pasă”, de ”fie ce-o mai fi!”, de ”vreau să dorm noaptea!”.

N-am știut niciodată să pierd, dar acum sunt dispusă s-o fac și pe asta, pe ici pe colo măcar, de antrenament, doar doar s-o lipi și de mine blândețea că nu-i musai să fac toate alea perfect, să nu greșesc, să nu dezamăgesc.

Să mulțumească pe toată lumea – ăsta cred că e defectul cel mai distrugător al femeilor. Să nu supere, să nu strice, să crească cu orice chip, chiar și din cel mai crud deșert.

Să te oprești ar trebui să fie cel mai ușor lucru. Să lași să treacă. Să te iei din calea lui ”trebuie”. Să te așezi în poarta lui ”ce-ar fi dacă?”. Și să aștepți și tu.

O vreme senină să (te) aștepți (pe tine).

Până ai să ajungi din urmă. Toate zilele senine pe care le-ai pierdut măcinându-te să nu greșești nimic.

Sursa foto: Pinterest