Tot ce poți salva, te salvează pe tine

Știi că e iubire pentru că nu trece niciodată. Cu nimic.

Scriam acum mult timp… ”O singură fotografie, o singură privire și izbucnesc atâtea senzații, niciodată adormite, răscolind fără mila dorului meu. În ochi îmi răsare galbenul moale din jurul buclelor moi de litere desenate pe butoane, în urechi pocnetul familiar al literelor născându-se hârtiei. Mirosul benzii de mătase îmbibate cu cerneala simplă. Negru curat, fără ocolișuri. Pâsla aspră din căptușeală, îmblânzită de timpul adunat între stropi de tipăritură. Degetele mele încă știu că R-ul trebuia apăsat un strop mai tare și A-ul cădea mai ușor decât toate celelalte slove. Punctul călca cel mai apăsat, a final de lume. Apoi zumzăitul mic al roatei cu bandă, pe care o derulam câteodată, doar încercând să-mi găsesc cuvintele. Clinchetul mic de clopoțel răsplătindu-mă la sfârșitul fiecărui rând reușit.

Pianul meu de cuvinte. Primele mele cuvinte scrise vreodată, ea mi le-a cântat pe hârtie. Am pierdut-o. Dar nu m-a pierdut niciodată. Într-o zi… în oricare bună zi, ne vom atinge din nou. Știu.”

Apoi, ani mai târziu, minune vie, am regăsit-o. Fără să mai știu că o căutam. În podul vechi, salvată pesemne de bunica, din gălăgia atâtor mutări, pusă la păstrare pentru sufletul meu, pentru că ea a știut întotdeauna citi cel mai bine orice am tânjit și iubit.

Tot ce poți salva, te salvează pe tine.

Tot ce poți crede pierdut, nu este, atâta vreme cât îl iubești.

Tot ce poți crede avut, nu ai, atâta vreme cât uiți să te bucuri.

Cască bine ochii, deschide larg poarta inimii și spune Universului ce-ți dorești. Apoi munciți împreună! Tu la credința ta că știi reuși, El la făurirea celui mai frumos înger pe care îl vei primi vreodată. Acela care te va strânge cel mai adânc în brațe tocmai în clipele în care nu mai găsești putere să crezi în el.

Știi că e iubire pentru că nu trece niciodată.

Cu nimic.

Credit foto: Arhivă personală, Anca Constantin